Evanghelia veșnică

„În lecția din această săptămână vom începe un studiu detaliat al versetelor din Apocalipsa 14:6-12, dar vom face lucrul acesta prin ochii harului, ascultându-L pe Dumnezeu vorbind inimilor noastre.” Așa se autoprezintă studiul din săptămâna aceasta. Sub titlul „Evanghelia veșnică”, el impune de la început ipoteza unei singure evanghelii veșnice și a cadrului metodologic de înțelegere a acestei unice vești bune – „ochii harului”.

Această abordare este conformă lecturii denominaționale a textului din Apocalipsa 14 și este seducătoare prin capacitatea ei de a construi o relație dogmatică între un mit fondator al asociației adventiste create în 1863 și discursul „politically correct” – dragostea necondiționată a lui Dumnezeu – al teologiei creștine de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Este o abordare „de serviciu” subordonată în mod legitim ideologiei organizaționale, dar problematică în raport cu „adevărul prezent” din cel puțin trei puncte de vedere.

Mai întâi, ipoteza unei singure evanghelii veșnice este nebiblică. Este o evidență textuală diferența de sens între titlul studiului – „Evanghelia veșnică” – și textul biblic care vorbește de „o Evanghelie veșnică”. Titlul „Evanghelia veșnică” prin articolul hotărât folosit transmite ideea că „vestea bună” este bine cunoscută, atât de înger, cât și de cei cărora le este adresată această solie. Textul biblic „o Evanghelie veșnică”, din contră, prin articolul nehotărât folosit transmite ideea că evanghelia vestită de înger este mai puțin cunoscută, atât de solul care poartă mesajul, cât și de cei cărora le este adresată această solie. Conform celor scrise în Apocalipsa 14: 6,7 tocmai necunoașterea acestei Evanghelii face necesara acțiunea îngerului care zboară prin mijlocul cerului. Pretenția noastră de a cunoaște foarte bine această Evanghelie este, prin urmare, o încumetare laodiceeană cu rezonanțe luciferice și cu opțiuni pragmatice de manipulare a credincioșilor cu deficit de cultură generală sau dezinteres în ceea ce privește funcția organizațională a bisericii.   

În al doilea rând, abordarea este fondată pe o speculație simbolică. Afirmațiile că „Cele trei solii îngerești din Apocalipsa 14 sunt pentru adventiștii de ziua a șaptea (…)”, că „Ele ne identifică declarația de credință, ne definesc ca popor și ne descriu misiunea în această lume.”, că „identitatea noastră profetică unică este prezentată în Apocalipsa 14:6-12 și aici ne găsim entuziasmul de a proclama lumii Evanghelia” sunt speculații cu valoare de mitologii fondatoare a unei mișcări devenită biserică – adică organizație religioasă – în contextul sociopolitic tensionat al religiozității civile americane din secolului al XIX-lea. Nici în Biblie și nici în textele sau tradițiile orale sacre sau profane, îngerul nu este simbolul bisericii în sensul său conceptual teologic sau al unei biserici în sensul administrativ și funcțional al unei organizații bisericești. În plus, conform Bibliei, biserica nu este întemeiată pe un mesaj, ci pe o credință și anume pe credința în Isus Hristos, „Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16.16)

În al treilea rând, rezultatele acestei abordări sunt în ruptură cu evidențele textului studiat. Studiul afirmă că „Evanghelia este vestea incredibil de bună a morții lui Hristos pentru păcatele noastre, a învierii Lui glorioase și a dragostei și grijii Lui continue pentru noi.” Textul din Apocalipsa 14: 7 desemnează ca fiind „o evanghelie veșnică” mesajul îngeresc: ,,Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!”. Numai o imaginație excesiv de debordantă sau patologică poate afirma că aici ni se vorbește de moartea Domnului Isus Hristos. Într-o lume care nu mai știe să creadă în Dumnezeu, într-o lume care disprețuiește dreptatea, într-o lume care își face semnul crucii când trece pe lângă o biserică fără să mai intre în ea, cuvintele îngerului  „temeți-vă”, „dați-I slavă”, „închinați-vă” nu sunt o doctrină, ci o practică, nu sunt o istorie, ci o necesitate fără trecut și fără viitor impusă tuturor de adevărul prezent.

În încheiere, o observație în legătură cu adjectivul „veșnică” din expresia biblică „o Evanghelie veșnică”. Acest adjectiv indică faptul că Evanghelia despre care este vorba aici nu are nici început și nici sfârșit, ca tot cea ce este desemnat ca fiind veșnic în Biblie: „Dumnezeu veșnic”, „legământ veșnic”, „lege veșnică”, „viată veșnică”, „foc veșnic” etc. Evanghelia despre care este vorba aici în Apocalipsa 14, este o Evanghelie care exista în afara temporalității noastre, adică în afară și independent de ceea ce noi numim istorie.