” Doamne bun și îndurător , Ajută-mă să mă-nsor”/ Doamne bun și milostiv, Ajută-mă să mă mărit ». A râde nu înseamnă a muri !

Cântecul care face obiectul acestui text poate fi ascultat aici : https://www.youtube.com/watch?v=xTW3sOUNhBk

Umorul în imaginarul colectiv creștin, indiferent de tradiții – ortodoxă, catolică, protestantă, evanghelică, carismatică, penticostală, etc. – nu are un drept de cetate câștigat, un loc incontestabil și fără umbre. Istoric, el este denunțat atât de apărătorii religiei creștine cât de și dușmanii săi, cu argumente diferite, dar vizând aceeași teză : umorul nu este apanajul creștinismului. Apărătorii creștinismului spun că umorul este incompatibil cu a fi creștin și, pentru aceasta se bazează pe un verset din Efeseni 5:4 „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, cari nu sînt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire”. Detractorii creștinismului susțin că nu el este incompatibil cu umorul fiind lipsit de elemente de estetică: „Prin cruce drept simbol al credinței, creștinismul a pronunțat o condamnare la moarte împotriva a tot ceea ce este frumos și, în fața tristei sale gravități, umorul trebuie să tacă, pentru că este copilul esteticii și părintele plăcerii pure. Deci umorul, această bârfă veselă, nu este în concordantă cu spiritul creștinismului. Să-și părăsească tovarășul vesel din lume și să se limiteze la tratate edificatoare” (Frommel apud Baumgartner, 1896).

Evident, ca în toate cazurile în care argumentele pentru o teză sunt bazate pe poziții extreme și, deci, polarizante, există fundamente temeinice pentru a le contesta. Să amintim aici numai critica fină pe care o face Frommel, un predicator german specialist al religiosului, celor două perspective. El spune că, pe de o parte, umorul nu este condamnabil în sine, ci doar scopul în care este utilizat poate fi discutabil. Miza este să fie folosit cu „disciplină și îndurare” (op. cit.). Pe de altă parte, creștinismul nu este lipsit de capacitate estetică, multe fiind exemplele în care Hristos, deși subiect și obiect principal al unei drame care, dincolo de moarte și de cruce, trăiește exact ceea ce a venit să trăiască încarnat în om : complexitatea vieții umane, de la suferință la ironie și umor. Umorul acompaniază multe dintre pildele și discursurile lui Isus adresate discipolilor și publicului larg și este un vector de idei care nu numai că transmite esența Evangheliei dar și îmbogățește gândirea critică. De pildă, Isus Hristos  construiește o teologie întreagă pe un calambur asociindu-l pe Petru cu piatra (rădăcina comună în greacă), atunci când spune în Matei 16.18 „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” și pe o ironie teologică, acea a « umanizării » naturii sale divine prin parabole sau sarcasm adresat fariseilor în special.

În lumina acestor idei, să ne fixăm atenția asupra umorului creștin prin prisma unui exemplu din cultura populară mediatică creștină neprotestanta românească, care nu este deloc izolat, căci se regăsește și în alte denominațiuni, inclusiv cea ortodoxă. Obiectivul este să-i deslușim importanța într-un demers de sensibilizare a liderilor religioși și a membrilor puritani la o sursă foarte prețioasă în informații pentru înțelegerea trăirii și vieții creștine, a raporturilor cu biserica, adunarea și comunitatea, mai ales a tinerilor. Piesa de umor popular creștin este un cântec intitulat Imnul burlacului creștin Doamne bun și îndurător, Ajută-mă să mă-nsor, cu varianta ortodoxă feminină Doamne bun și milostiv, ajută-mă să mă mărit. Piesa muzicală nu este un produs al culturii creștine elitiste, ci face parte din ceea ce numim cultura populară, sau, și mai pe înțeles, folclorul popular creștin, reprezentând o formă de cultură a cărei trăsătură consta în faptul că este produsă și apreciată de mase, de un număr mare de persoane, indiferent de nivelul de educație. Construită pe versuri simple, melodia trimite un mesaj legat de dificultățile vieții de creștin atunci când ești tânăr în căutare de prima (sau a două – sic !) dragoste. Dificultățile au în principal două surse : familia și biserica, în speță comitetul. Cântecul problematizează libertatea responsabilă vs absurdul normelor împinse la extrem („comitetul nu mă lasă să conduc fata acasă”). De asemenea, el pune în discuție teme actuale de societate legate de dragoste și cuplu, foarte puternic încercate în viața creștină dar și non-creștină : fidelitatea partenerului („să fie și credincioasă, tot la fel și mie-acasă”), să facă parte din aceeași orientare religioasă, etc. Acest cântec este exemplar pentru a înțelege cât de conectată este viață religioasă la problemele de societate și în ce fel se confruntă cu acestea.  Acest tip de produs al culturii populare creștine, bazat pe ironie și calambururi, ascunde (sau dezvăluie !) mesaje și trăirii semnificative pentru a observa, la un moment dat, starea de sănătate atât la nivel individual cât și colectiv a unei bisericii, a unui curent religios, mai ales în față schimbărilor societale foarte rapide de astăzi.

Melodia și versurile provoacă amuzamentul chiar și râsul, dar a râde nu înseamnă a muri ca și creștin. Umorul exprimă aici nevoia de o înțelegere reînnoită a dogmelor, a cadrelor comunitare de practică a religiei, a textelor biblice, în vederea pregătirii pentru aplicarea lor concretă în viața de zi cu zi, confruntată cu complexitatea unor situații abrupte și imprevizibile. Cheia umorului este cu siguranță potrivită, așa cum spunea și Kierkegaard, pentru că asigură acuratețe și adevăr, fără tensiune, în față unor situații dificile și totuși semnificative. Ea face posibilă abordarea paradoxurilor și contrastelor în situația delicată a unei generații de tineri în căutare de repere care să împace viața de credință și presiunea socială reală, dând mijloacele de a încerca să iasă din capcane și din riscurile ipocriziei, chiar și din cele mai rele ispite.

Așa cum ne referim, cu trăirea și certitudinea că am putea învață ceva, la umorul evreiesc în legătură cu Vechiul Testament și cu evreii ca tradiție și comunitate religioasă, așa ar trebuie să ne referim și la umorul creștin în legătură cu Noul Testament și cu tradițiile și comunitățile creștine, mai ales făcând apel la sursele de cultură populară, de la muzică la poezie, pentru a nu deveni sclavi ai fricii, opresiunii, violenței interioare. Pentru a învinge răul și a clădi pe o speranță.

Referințe

Baumgartner, Ant.-J. (1896). L’humour dans l’Ancien Testament. Revue de Théologie et de Philosophie et Compte-Rendu Des Principales Publications Scientifiques, 29, 497–535.

Escarpit, R. (1994). L’humour, Paris, PUF.