Legământul zecimii

*** Sub titlul „Legământul zecimii” studiul din săptămâna aceasta încearcă să argumenteze ideea că Dumnezeu și omul sunt părți într-un „contract” economico-financiar. În scopul acesta, el promovează o dogmă religioasă cu rol organizațional socio-administrativ, adică o învățătură despre relația omului cu Dumnezeu, învățătură religioasă care, însă, nu țintește mântuirea, ci realizarea unor interese sau obiective de ordin managerial în contextul în care „preoții (..) învață pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani”. (Mica 3:11) Aceasta dogmă este comună mai multor religii – o găsim și în iudaism, și în hinduism, și în creștinism, cum și în alte religii. De asemenea, ea este comună mai multor confesiuni creștine cum ar fi, de exemplu, catolicismul, protestantismul, penticostalismul, adventismul și altele. Textul biblic citat aici ca argument în favoarea acestei dogme este cel din Maleahi 3:10 – „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” 

Abordarea ridică o serie de probleme majore de ordin teologic, hermeneutic, juridic, istoric, lingvistic, psihologic etc. Ce spune această dogmă despre Dumnezeu? Ce înseamnă „casa vistieriei” și „Casa Mea”? Care este cadrul juridic al acestui „legământ” sau „contract”? Care sunt limitele înscrierii lui în timp? Cum se explică limbajul metaforic al textului biblic? De ce se urmărește activarea necredinței – „puneți-Mă astfel la încercare” – în loc să se facă apel la credință? Și întrebările pot continua. Dar cea mai mare problemă este de ordin moral pentru că textul biblic este răstălmăcit și folosit într-o escrocherie intelectuală, cel mi adesea numită în logică sofism. Astfel studiul spune că „omul trebuie să-I înapoieze lui Dumnezeu (…) o zecime din tot avutul său”[1] indicând în același timp că această zecime face obiectul unei colecte „centralizate” care intră în trezoreria bisericii[2]. Prin această asociere verbală a doi destinatari ai zecimii – și Dumnezeu și trezoreria bisericii – studiul promovează în mintea credincioșilor ideea falsă că Dumnezeu și biserica sunt unul și același lucru și prin urmare atunci când pun zecimea în coșulețul de la colectă este ca și cum ar da-o lui Dumnezeu. Or, biserica nu este locțiitorul lui Dumnezeu pe Pământ, cum nici pastorul sau preotul nu sunt locțiitorii lui Dumnezeu. Zecimea dată la biserică este zecime dată unei organizații religioase oficiale, cu cont în banca și adresă poștală; ea nu este dată lui Dumnezeu. Zecimea dată pastorului este dată unui om și nu lui Dumnezeu. Legământul zecimii este, potrivit Bibliei, un contract între cei care sunt – așa cum spunea apostolul Pavel – „împreună-cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19), adică între slujitorii poporului și poporul pe care îl slujesc.     

În al doilea rând, avem de a face cu o problemă de ordin moral pentru că ni se spune să avem „o relație de încredere cu Dumnezeu” dând banii fără să ne asigurăm „că fondurile din zecimi sunt folosite în mod corespunzător” de administratorii bisericii[3] în timp ce învățătura Bibliei este: „cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.” (1 Tesaloniceni 5:21) Un astfel de discurs care, în numele încrederii totale în onestitatea administratorilor, legitimează opacitatea sistemului financiar al bisericii, încurajează frauda și suspiciunea. Biblia este fără echivoc: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor”. (Ieremia 17:5)

În al treilea rând este o problemă de morală să fim învățați ca să dăm zecimea la biserică pentru că în schimb „Dumnezeu a promis binecuvântări atât de mari încât nu vom avea unde să le depozităm”[4]. Este o problema de morală pentru că aceasta înseamnă discriminare între membrii bogați și membrii săraci din biserică. În realitate, membrii bogați nu sunt bogați pentru că plătesc zecimea bisericii și membrii săraci nu sunt săraci pentru că nu plătesc zecimea. Acest fel de motivare a impozitării bisericești nu are nici un fundament biblic. El este semnul unei instrumentalizări a credinței. Credința este folosită în această învățătură ca o unealtă pentru a construi strategii de vinovăție: sărăcie și pierdere a mântuirii din cauza „necredincioșiei” în plătirea zecimii. În sensul acesta, coperta lecțiunilor actuale[5] – Biblia, plicul de zecime și două bancnote de 100 de lei – este nu numai un coșmar spiritual impus oficial credincioșilor nevoiași, dar și un atac simbolic la demnitatea tuturor membrilor bisericii care au un venit mai mic de 2000 de lei pe lună.

Desigur, ca orice organizație, biserica are în mod real nevoie de resurse materiale pentru a funcționa, pentru a își atinge obiectivele organizaționale propuse. Prin urmare, este firesc și legal ca biserica să colecteze fonduri și, de asemenea, este legitim ca membrii să participe financiar la bunul mers al bisericii, „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinților”. (1 Corinteni 14:33) Dar este imoral ca promovarea sistemului de finanțare al bisericii să deturneze iubirea lui Dumnezeu în iubire de bani, pentru că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi cei care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă”. (1 Timotei 6:10)

---

[1] Vezi studiul „Legământul zecimi”.

[2] Cf. notei de la întrebarea a 4-a.

[3] Citările sunt din studiul „Legământul zecimi”.

[4] Citarea este din studiul „Legământul zecimi”.

[5] Versiunea românească.