Recent au fost publicate primele rezultate ale recensământului populației în România. Un item socio-demografic a trezit un interes semnificativ în rândurile cultelor creștine și, evident, ale membrilor și simpatizanților acestora : orientarea religioasă. Datele publicate, bazate pe declarațiile făcute de populația recenzată, prezintă o hartă a procentelor după cum urmează : 85,3% dintre persoanele care și-au declarat apartenența religioasă sunt ortodocși, 4,5% romano-catolici, 3,0% reformați, 2,5% penticostali, 0,7% greco-catolici, 0,6% baptiști, 0,4 % adventiști de ziua a șaptea și musulmani, iar 0,9 % s-au declarat „fără religie”, atei sau agnostici (INS, 2022, https://www.recensamantromania.ro).
Majoritatea discuțiilor și comentariilor produse de media clasice și sociale au privilegiat, mai ales, anumite interpretări calitative cu referire la procentajul ridicat de penticostali și la noutatea introducerii itemului „fără religie, atei sau agnostici”. Diverse ipoteze au fost formulate, corelate mai mult sau mai puțin legitim cu date precedente și cu explicații de origine savantă sau de ordinul opiniei, care, în general, se bazează pe ideea că pierderea în număr într-o parte este cauzată de scăderea interesului general pentru religie și spiritualitate sau câștigul în adepți în altă parte (exemplul evident al penticostalilor) este legat de focalizarea pe anumite publicuri-țintă defavorizate social, stigmatizate etnic, cu un grad de alfabetizare redus sau reprezintă un semn de „prosperitate confesională”. Dincolo de aceste piste de analiză, care pot fi în parte pertinente, mai ales cele care abundă în corelații și analize comparative macro și mico-sociale din domeniile de specialitate care se interesează la acest subiect, există un aspect foarte puțin problematizat în mediile confesionale și anume, semnificația personală a procentelor recensământului pentru membri unei comunități religioase.
Din punct de vedere teologico-religios, recensământul este o temă polemică cu o abordare complexificată de diferitele gândiri, devenite între timp confesionale și foarte specializate. Să evocăm aici numai episodul recensământului făcut de David și câteva dintre urmele teologice istorice reper în interpretarea acestuia. Pe scurt, David este pedepsit de Dumnezeu pentru că a numărat Israelul și Iuda. Apare întrebarea „care este motivul?” din moment ce Biblia este totuși plină de recensăminte : cartea Numeri, care menționează două recensăminte, dar fără numărarea lui Levi (Numeri, 1 : 49, 26) ; Geneza numără « fără să numere » descendenții lui Avraam folosind metafora nisipului, semințelor, stelelor sau a prafului, iar Isus s-a născut în Betleem, orașul lui David (Iosif este din descendența lui David), deoarece Iosif și Maria urmau să meargă acolo pentru că „în vremea aceea a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea” (Luca, 2 : 1). Revenind la David, în 1 Cronici, 21, Satana este la originea recensământului, el îl instigă pe David, iar în 2 Samuel, 24 : 1-9, Dumnezeu este cel care stă la originea ideii, supărat pe poporul lui Israel. Iosephus Flavius (1900-1905), istoric evreu, spune că recensământul lui David a fost o crimă nu pentru că acțiunea în sine ar fi fost un păcat, ci pentru că, așa cum se specifică în Exodul 30, orice recensământ ar fi trebuit să dea naștere unei răscumpărări expiatoare, adică „fiecare din ei (persoanele recenzate, n.n.) să dea Domnului un dar în bani, pentru răscumpărarea sufletului lui”. David nu menține acest obiectiv impozitar pe care îl are în subsidiar recensământul, ci doar unul de război, deoarece vrea să știe numărul celor care erau în capacitate să poarte arme și, deci, să lupte. Dumnezeu îl pedepsește pe el și pe poporul lui Israel din acest motiv. Problema recensământului devine astfel o problema de scrutare a averii și înseamnă acordul și decizia „liberă” a persoanei de a da societății în care trăiește o parte din avutul său pentru a asigura astfel existența și prosperitatea acesteia printr-un mecanism politic pe care Dumnezeu îl instituie și pe care David nu îl respectă.
David nu menține acest obiectiv impozitar pe care îl are în subsidiar recensământul, ci doar unul de război, deoarece vrea să știe numărul celor care erau în capacitate să poarte arme și, deci, să lupte. Dumnezeu îl pedepsește pe el și pe poporul lui Israel din acest motiv. Problema recensământului devine astfel o problema de scrutare a averii și înseamnă acordul și decizia „liberă” a persoanei de a da societății în care trăiește o parte din avutul său pentru a asigura astfel existența și prosperitatea acesteia printr-un mecanism politic pe care Dumnezeu îl instituie și pe care David nu îl respectă.
Sfântul Augustin (1869) consideră și el că decizia lui David este efectul propriului orgoliu. Teologul califică ca „drept” faptul că Dumnezeu pedepsește poporul evreu diminuând „această mulţime de supuşi care linguşeau” mândria regelui său. Erasmus din Rotterdam (2004) merge mai departe în interpretarea „crimei” lui David în contextul pledoariei sale pentru pace. El arată că recensământul lui David, prin finalitatea sa militară și nu socială, cum a fost desenat inițial de Dumnezeu prin Moise, este un dublu simbol : al faptului că omul încearcă să stăpânească istoria prin el însuși, la nivel național, și al faptului că războiul, un rău absolut pentru Erasmus, ar putea avea un sens intrinsec, adică o victorie a celor mai puternici împotriva celor mai slabi, ceea ce contravine simbolicii divine inițial instituite. În ceea ce privește perspectiva protestantă, Calvin (1936-1961) afirmă că recensământul lui David este un mare păcat și că astfel regele L-a ofensat direct pe Dumnezeu, chiar dacă omenește vorbind nu se poate înțelege de ce. Numai Dumnezeu este depozitarul a ceea ce este drept și ce nu este drept, iar noi nu trebuie să Il contrazicem pe Dumnezeu şi să Ii supunem ce este just sau nu din perspectiva umană. După Calvin, chiar dacă poate părea normal ca un rege să știe câți supuși are și de ce forță de război dispune, acest „act politic” reprezintă un păcat. Această perspectivă subzistă și astăzi în imaginarul colectiv neoprotestant, reacțiile anti-recensământ din aceste medii stau ca dovadă.
Cu privire la rezultatul recensământului, aceste perspective interpretative istorice pot evoca diferite lecturi. O lectură teologică, sau, mai bine spus, din punct de vedere al teologiei cuantificării, indiferent de confesiune, ar putea sugera că toate calculele sunt false pentru că numai Dumnezeu poate calcula realitatea credinței unei persoane și „destinul” său religios. O lectură morală, ne-ar spune că rezultatul este simptomatic pentru raporturile de forță pe care le poate crea instituția religioasă, oricare ar fi ea, cu fiecare membru/adept al său. In fine, într-o lectură politică, credincioșii și instituția religioasă de apartenență recenzată sunt „obligați să se împrumute Statului” și politicii și vice versa pentru că „ (…) religia nu s-a retras niciodată din anumite activități considerate ulterior laice, la fel cum politica nu s-a retras niciodată din activitățile considerate ca aparținând domeniului sacrului” (Tudor et al. 2018, p. 7). Apare evident aici nevoia de a judeca problema din punct de vedere al raporturile dintre Stat, Biserică și implicarea politică a acesteia din urmă : cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai în măsură să influențăm politic afacerile publice, o expresie, dacă vrem, a orgoliului și vanității lui David.
Există totuși o lectură care lipsește, cea din punct de vedere al conștiinței individuale a credinciosului, altfel spus prin prisma moralei cuantificării personale. Ce ar putea înseamna rezultatul recensământului pentru un creștin la nivel personal ? Dacă ar fi să revenim la Biblie, la dezideratul „căii înguste” sau la cel al celor „mulți chemați puțini aleși”, atunci am putea afirma că morala calității ar prevala și nu morala numărului. Ideea nu este însă de a decide între aceste trei perspective sau de a introduce principiul-valiză „calitatea” contează, ci de a lansa o problemă legată de sensul și identitatea unui credincios, la nivel de practică și viziune personală, în contextul în care am aflat fie că „ne-am împuținat”, fie că „ne-am înmulțit”. Să nu ne întrebăm „de ce”, să ne întrebăm „cu cine” și „cum” putem contribui la revirimentul a ceea ce a însemnat recensământul inițial, cel dat de Dumnezeu lui Moise, sens care poate a fost uitat între atâtea dezbateri politice, instituțional-religioase și teologico-confesionale care pun uneori distanță între credincioși, Biblie și simbolistica socială și societală a acesteia.
Să reflectăm așadar la aceste lecturi, teologice, morale, politice și fiscale ale rezultatelor recensământului din punct de vedere personal, dincolo de obișnuința de a instituționaliza și umaniza credința. Să trecem dincolo de „crima” lui David – „câți suntem la arme” – și să nu uităm că suntem în număr, puțin sau mulți, pentru a oferi „două drahme de argint” într-un coș al cuiva care este în nevoie, văduvă, orfan, sărac, bolnav, pentru că „Dumnezeu însuşi i-a poruncit lui Moise să o facă”, atunci când nu era nici un rege să guverneze și nici o instituție politico-religioasă să gestioneze.
Să reflectăm așadar la aceste lecturi – teologice, morale, politice și fiscale – ale rezultatelor recensământului, la nivel individual, dincolo de obișnuința de a instituționaliza și umaniza credința. Să trecem dincolo de „crima” lui David – „câți suntem la arme” – și să nu uităm că suntem în număr, puțin sau mulți, pentru a oferi „două drahme de argint” într-un coș al cuiva care este în nevoie, văduvă, orfan, sărac, bolnav, cel din casa ta, pentru că „Dumnezeu însuşi i-a poruncit lui Moise să o facă”, atunci când nu era nici un rege să guverneze și nici o instituție politico-religioasă să gestioneze.
Referințe
Augustin, d’Hippone. (1869). Contre Fauste, Le manichéen. Œuvres complètes de saint Augustin traduites pour la première fois en français, sous la direction de M. Raulx, Bar-Le-Duc : L. Guérin & Cie, livre XXII, livre XXII, chap. 66.
Calvin, J. (1936-1961). Predigten über das 2. Buch Samuelis. éd. par H. Rückert, Neukirchen-Vluyn : Neukirchener Verlag, p. 724-767.
Érasme. (2004). Plaidoyer pour la paix. C. Labre (éd.), Paris : Arléa.
Josèphe, F. (1900-1905). Histoire des Juifs (Antiquitez judaïques). Paris: Ernest Le oux, VII, 10 (https://timotheeminard.com/wp-content/uploads/2016/12/Josèphe-Antiquités-Juives-2.pdf)
