Parte din familia lui Dumnezeu

*** Noul ciclu trimestrial de studii biblice – Administratori pentru adevăratul proprietar – se anunță problematic încă de la primul studiu intitulat Parte din familia lui Dumnezeu. Dincolo de ambiguitatea titlului – care este sensul cuvântului familie folosit aici?; cum poate Dumnezeu să aibă familie?; de ce nu ar fi Dumnezeu tată al tuturor oamenilor? etc. – studiul acesta abundă în mod neplăcut surprinzător într-o orientare mitică a gândirii credinciosului cum și în promovarea ideologiei marxiste în ceea ce privește proprietatea privată.

Formulări de genul „Pentru că noi și Isus avem același Tată, Isus este fratele nostru și toți suntem frați și surori în Domnul. Isus a devenit membru al familiei pământești, astfel încât noi să putem deveni membri ai familiei cerești” sau „Cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru copiii Săi este Isus Hristos” sunt expresia unor reprezentări antropomorfe ale lui Dumnezeu care sunt interzise omului potrivit textelor biblice înseși și care nu au nimic de a face cu sensul în care Biblia descrie raportul real care îi este permis omului în mod obiectiv să îl aibă cu Dumnezeu. Prin natura sa, omul nu este în măsură nici să cunoască și nici să comunice raportul pe care îl are Dumnezeu cu el. Invers, el, omul, poate doar să formuleze motivații raționale sau iraționale pentru a justifica relația sa cu Dumnezeu. Astfel, în gândirea biblică toți oamenii fac în mod simbolic parte din familia lui Dumnezeu – apostolul Pavel scrie: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pământ” (Efeseni 3:14,15) –, dar în mod real fiecare dintre noi avem un tată și o mamă. Observați că în simbolistica biblică a relației cu Dumnezeu avem numai tată. Mamă nu avem. Când asemenea studiului nostru, discursul explicativ al relației omului cu Dumnezeu pledează pentru identitatea dintre simbol și ceea ce simbolizează simbolul atunci alunecăm în deriva unei interpretări mitice a textului biblic. Mai precis, în cazul acesta, când simbolul „tatălui” ca metaforă a unei posibile relații este interpretat ca „tată” fizic, material, noi suntem nu numai într-o rătăcire a mintii mai întunecată decât cea a Evului Mediu, dar și într-o gândire nebiblică. Numai într-o astfel de rătăcire putem crede că în mod real „noi suntem cei cărora Dumnezeu le-a încredințat misiunea de a crește copiii Săi, de a construi clădirile Sale”, așa cum spune studiul nostru. Prin această gândire mitică credinciosului i se inoculează ideea că misiunea lui este de a îi face un patrimoniu lui Dumnezeu. Biblia promovează însă o altă gândire potrivit căreia Dumnezeu nu locuiește în construcții făcute de mâna omului pentru că raportul Lui cu credinciosul este în Duh si Adevăr (Ioan 4:23-34).

Cel de al doilea aspect perturbant al studiului este promovarea ideologiei marxiste în ceea ce privește proprietatea privată. În același registru al gândirii mitice prezentat mai sus, studiul învață că proprietarul adevărat este Dumnezeu și că noi nu suntem proprietarii lucrurilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Problema nu este în prima parte a învățăturii, ci în a doua parte a ei și în conexarea celor două părți în raport de dependență una față de cealaltă. Desigur, Dumnezeu este izvorul și dătătorul tuturor lucrurilor, dar studiul omite să învețe că tot Dumnezeu este acela care a dat omului și dreptul la proprietate. Porunca „să nu furi” (Exod 20:15) sau porunca „să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod 20:17), cum și alte texte biblice îl prezintă pe om ca proprietar și promovează inviolabilitatea proprietății fiecărui om. Biblia condamnă furtul, deci apără proprietatea. Astfel, oricine ar putea lua orice de la oricine fără nici o problemă pentru că totul este al Domnului este o idee greșită. Ideea unui singur proprietar adevărat, ca și cum ceilalți ar fi falși este o înșelătorie care nu are nimic de a face cu învățătura biblică. De asemenea, învățătura că omul trebuie să Ii dea înapoi lui Dumnezeu ceva material este o amăgire folosită din timpuri străvechi pentru estorcare de fonduri. Oamenii cer pentru Dumnezeu, dar ceea ce li se dă pentru Dumnezeu de către semenii lor, ei păstrează pentru ei înșiși considerându-se locțiitorii lui Dumnezeu pe Pământ. În realitate, nimic din ceea ce dă omul altor oameni nu ajunge la Dumnezeu. Aceasta este o realitate observabilă, sensibilă pe care studiul nostru omite să o menționeze promovând astfel paradigma marxistă a abolirii proprietății private.

Fără un cadraj obiectivant abordarea acestor subiecte poate conduce înțelegerea rațională a textului biblic în impasuri sordide provocând patologii spirituale exploatate ușor de aventurierii și manipulatorii teologiilor de tot felul cum și de instituțiile religioase în căutare de putere.