DISTANȚAREA SOCIALĂ A BISERICII
Pe la începutul secolului XIX, circula[1] prin America un fel de imnuleț bizar care anunța cu optimism nici mai mult, nici mai puțin că ‘We are living, we are dwelling / In a grand and awful time / In an age on ages telling / To be living is sublime.’[2] Într-adevăr, sublim părea să trăiești în America de-atunci având toate motivele să fii optimist(ă). Mult-așteptatul mileniu bătea la uși. Perioada de o mie de ani de pace și prosperitate se grăbea a fi introdusă prin reforme sociale, mecanisme politice, progres național și dezvoltare personală. În noul pachet milenial erau incluse pacea și dreptatea universală, mântuirea colectivă, un pămînt lipsit de blestemul originar, sănătatea și vindecarea, într-un cuvânt, o epocă de aur capitalistă. America avea să fie iarăși ce-a fost și mult mai mult decât atât.
Însă într-o zi, fără preaviz, a venit criza. Prin așa-numita panică[3] din 1837. Care le-a confiscat americanilor orice fărâmă de optimism. Iar dacă tot mai cochetau cu vreo vagă speranță în așteptarea trâmbițatului mileniu și aceasta le-a fost spulberată de nimeni altul decât William Miller, un predicator baptist din Pittsfield, Massachusetts. Pe fondul acesta, inițiatorul ezitant al mișcării advente venea cu un mesaj radical diferit: mult-așteptata epocă de aur era o naivă dar periculoasă utopie pentru că lumea se va pensiona definitiv pe data de 22 Octombrie 1844. Miller anunța sfârșitul pământului într-o vreme când majoritatea aștepta începutul mileniului. Nu e de mirare că le-a trebuit ceva timp americanilor, consemna istoricul Ernest R. Sandeen[4], să-l uite pe William Miller.
Sfârșitul n-a venit în 1844. Nici nu putea veni, reflectăm acum în retrospectivă. Și cu toate acestea, un sfârșit venise totuși. Sfârșitul unei seducătoare iluzii, a mitului progresului, a credinței că omul are capacitatea prin modele și strategii corecte, dezvoltare tehnologică și voință politică să transforme radical lumea spre un bine colectiv imaginar. Apoi a venit confirmarea: războiul civil (1861-1865), cel mai traumatizant eveniment din istoria americană, iar începând cu secolul XX cele două mari războie mondiale. Restul e istorie. Nu însă și denominațiunea care s-a născut în 1844 din marea dezamăgire a neîmplinirii prorociei milerite și care și-a făcut din tema sfârșitului materie primă pentru modelarea unei filozofii particulare, dar nu originale, a istoriei inspirată de o viziune apocaliptică a viitorului.
Adventismul s-a născut într-o paradigmă a sfârșitului și totdeauna a profesat că sfârșitul istoriei este rațiunea pentru care ea, biserica, există ca necesitate denominațională. Nu intenționez să creionez paralelisme forțate, nici decontextualizate. Când avem de a face cu istoria prefer paradoxul inspirat de Solomon și Heraclit: nu e nimic nou sub soare și totuși nimic nu e la fel pentru că totul se schimbă. Însă dacă se pune întrebarea „vine sfârșitul, cum procedăm”, care ar fi răspunsul? Ieremiadele, fără îndoială, își au locul lor, și nu puțini se îmbulzesc spre ele, chiar apelul la pocăință și perpetuul îndemn întru redeșteptare și reformă parcă devine brusc actual, însă dincolo de actualizarea plăgilor din vechime și Psalmul 91, psalm oficial al crizelor de tot felul, teorii ale conspirației și acuze voalate că ne pierdem identitatea apocaliptică, cu ce rămânem? Rămânem doar noi, singuri cu noi înșine.
Reacția Adventismului la galopul celor patru călăreți (pandemia, războiul, inflația și mediul) se cere a fi mai pregnantă decât articularea unor metode creative de a exista și rezista religios după 2020 încoace cu asigurarea că după această perioadă va fi, din nou, cum a mai fost și înainte. Nu, nu va fi. Nici viața de biserică nu mai este la fel pentru că noi nu mai suntem la fel. Și atunci care trebuie să fie mesajul bisericii? Sigur că este imperativ să ne revigorăm spiritual într-o formă chiar și hibridă de participare la viața religioasă, însă într-o criză majoră cea mai mare nevoie a omenirii este cea de leadership, de conducere. Adică exact ce făcea profetul pe vremuri sau oricare alt lider secular chemat să indice direcție, sens și asigurare în perioadele întunecate ale istoriei.
Poate ar trebui să prorocim din nou. Dar ce să prorocim astăzi în contextul actual? Legi duminicale și tratamente naturale? Sănătate și temperanță? Fuga din marile orașe? „Păgânismul” ecologic? Spectrul marxismului cultural? Adevărul e că de-a lungul celor 178 de ani de istorie denominațională am ratat multe momente marcante când ar fi trebuit să fim în fruntea celor care predicau cu pasiune și curaj, sfârșitul. Poate nu sfârșitul timpului dar sfârșitul sclaviei, opresiunii muncitorilor din epoca victoriană, violenței împotriva femeilor, exploatării copiilor, discriminării rasiale și etnice, abuzurilor guvernelor totalitare, capitalismului feroce, inechității sociale, distrugerii sistematice a mediului, etc. Oare nu asta este și misiunea profetului, de a-și ridica glasul împotriva relelor din societate și a îndrepta colectivitatea în direcția corectă, chiar dacă istoria nu e deloc amabilă cu profeții care nu prorocesc de bine?
Dacă noi vom tăcea, ne avertiza Hristos, pietrele vor striga. Și doar pietrele au strigat și protestat față de realitățile sinistre ale societății în timp ce noi tăceam și ne distanțam social de ele, așteptând un alt sfârșit care nu mai venea. Dacă atunci, de-a lungul timpului, am fi predicat sfârșiturile, acum când presimțim sfârșitul poate am avea mai multă credibilitate. Putem specula cât vrem despre ce fel de sfârșit avem de-a face. Poate e unul din multele care s-au perindat de-a lungul istoriei, care modifică radical sensul de mers, în această accepțiune sfârșitul manifestându-se ca un virus: ‘caută’ mereu să se muteze pentru a se atașa cu succes corpului gazdă. Însă noi rareori am reușit să recunoaștem în istorie aceste mutații. Sau poate avem de-a face chiar cu cel pe care-l tot așteptăm și predicăm de 178 de ani, dar pentru care niciodată nu suntem gata pentru că e altfel decât îl așteptăm.
Spre exemplu, cine se gândea că va veni ziua când un banal virus, aflat la granița dintre a fi și a nu fi, avea să paralizeze o lume întreagă, forțându-ne brusc nu doar să ne oprim la propriu dar chiar să redefinim radical concepte familiare ca relații, muncă, transport, hrană, economie, turism, cultură, religie, ospitalitate. Că vom intra, fără voia noastră, într-o nouă realitate în care linia de demarcație între paranoia și simțul echilibrat al existenței va deveni din ce în ce mai subțire și neclară și unde starea de necesitate ne va condiționa comportamentul mult timp de acum încolo. Că ne vom distanța social nu doar față de lume, ceea ce mereu am pretins că facem dar, culmea, chiar față de biserică și activitățile ei religioase, singurele sincope temporale și spațiale care ne mai întrețineau cumva iluzia că printr-o participare săptămânală avem garanția că rămânem cei aleși. Este pregătită biserica să gestioneze un sfârșit pe care constant l-a predicat cu devoțiune mistică însă, paradoxal, l-a tot ‘amânat’ pe fondul unui pragmatism secular și al unei molipsitoare corijențe de ordin moral? Hristos spunea că numai “dacă [grăuntele] moare, aduce roadă” (Ioan 12,24) cu concluzia șocantă din versetul 25 că cine își iubește viața o va pierde. Ce-am putea face? O variantă ar fi adaptarea: să ne schimbăm puțin pentru a rămâne la fel, găsind resurse pentru prevenirea convertirii distanțării sociale în alienare religioasă și denominațională. Ceea ce am făcut cu relativ succes din 2020 încoace. Cealaltă variantă însă, vecină cu calea îngustă, ar fi transformarea: restartul experienței religioase, sociale, organizaționale chiar. Să începem din nou, dar de pe alte baze, fundamentați pe adevărata temelie. Sună frumos, mobilizator poate, însă nu prea e posibil câtă vreme defilăm cu vechile burdufuri. Crizele vin și trec, însă „atunci când nu mai suntem capabili să schimbăm o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.”[5]
[1] Bull, Malcolm, and Keith Lockhart, Seeking a Sanctuary: Seventh-day Adventism and the American Dream, Indiana University Press, 2007.
[2] O traducere brută a textului ar suna ceva de genul: „Trăim, sălășluim / Într-un timp măreț, grozav / Într-o epocă a veacurilor grăitoare / A trăi este sublim”.
[3] A se consulta articolul din Wikipedia, “Panic of 1837”.
[4] Sandeen, E.R., Roots of Fundamentalism: British and American Millenarianism, 1800-1930, University of Chicago Press, 1970.
[5] Viktor Frankl, Man’s Search for Meaning, Beacon Press, Boston, 1959.