Care este vina adventismului în criza ecologică?
La începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea, în mediile academice americane, actualitatea sociopolitică și mai ales economică a vremii a fost deturnată în scopul conceptualizării și explicării fenomenologice a crizei ecologice. Una dintre cele mai cunoscute întreprinderi în sensul acesta este teza despre „Rădăcinile istorice ale crizei noastre ecologice”, susținută în 1967 de istoricul medieval Lynn White. În această teză el pune sub semnul întrebării creștinismul latin medieval despre al cărui antropocentrism afirmă că ar fi cauza degradării planetei. Această critică nu trebuie înțeleasă însă ca o răfuială religioasă a autorului cu religia sau ca o reglare de conturi personală a sa cu biserica și nici ca o abordare confesională inedită a unor puncte din teologia istorică a creștinismului[1]. Teza se înscrie într-un demers științific de cercetare universitară și „provine mai degrabă din lectura istoriei teologiei într-o perspectivă weberiană. Lynn White caută să demonstreze, la fel ca Max Weber, modul în care o mentalitate poate fi favorabilă dezvoltării neașteptate a comportamentului uman și rațional.” (Monnot, 2020, p. 37). Problematica acestei teze s-a bazat pe crearea unui raport polemic între comportamentul oamenilor și o forma simbolică, în cazul acesta, religia sub forma specifica a creștinismului. Demersul intelectual nu este nou. Înaintea lui Lynn White îl găsim la profeții și filosofii din antichitate, iar azi abuzează de el militanții ecologiști care vandalizează capodopere ca „Mona Lisa” de DaVinci, „Floarea-soarelui” de Van Gogh, „Stive de fân” de Monet, „Fata cu cercel de perle” de Vermeer etc. în scopul de a influența emoțional opinia publică în considerarea cu prioritate a ceea ce mediatic este cunoscut sub denumirea de „criza ecologică planetară”. În cazul acesta din urmă, forma simbolică instrumentalizată nu este religia, ci arta. Dar raționamentul este același. Este indeniabil că raționamentul în sine al tezei și valoarea științifică a rezultatelor ideologizate obținute de Lynn White nu constituie un aport decisiv pentru știință.
Ceea ce, în schimb, a făcut și face să se vorbească despre teza lui Lynn White a fost și este utilizarea ei ca argument academic acuzator pentru a intenta un proces creștinismului pe fondul rivalității politice care opune spațiul teologic și spațiul public. Acest proces care acumulează în același timp pledoariile avocaților din barourile ideologiilor progresiste și din cafenelele religioase reacționare vrea să lămurească partea de vina a creștinismului în criza ecologică existentă, cum și în agravarea ei. Argumentele și probele aduse sunt discutabile. E greu, de exemplu, de demonstrat care dintre presupusa îmburghezire a lumii provocată de către creștinism și accelerarea secularizării constituie o reală cauza a crizei ecologice. Putem însă observa, în ceea ce privește creștinismul, trei strategii de apărare: a) negarea, b) pocăința și c) actualizarea. Strategia negării vinovăției în cea ce privește criza ecologică este din start un eșec. Desacralizarea naturii este o caracteristică a creștinismului și convertirea la creștinism a popoarelor cu religii primitive centrate pe adorarea naturii este o evidență istorică. Strategia pocăinței ca urmare a degradării naturii este o metodă la modă care încearcă să satisfacă atât pretențiile acuzatoare ale ecologismului cât și așteptările în termeni de penitență răscumpărătoare ale creștinismului. Problema acestei strategii este dificultatea practică a înlocuirii unui antropocentrism biologic cu un wokism ecologic fără a pune teologia sub tutela moralei. Cât despre strategia actualizării, ea este strategia interpretărilor prin care subiectivitățile umane reușesc să aibă sens (Levy, 2013), strategia discuțiilor, dezbaterilor sau disputelor teologice, academice, politice și mediatice care produc răspunsuri la problemele ecologice cu prezervarea reconfortului necesar unui ecumenism lărgit. Dincolo de dezbaterea publică asupra ecologiei, aceste strategii fac să renască referințele religioase și spirituale în discursurile despre criza climatică și eventualele sale soluții. Mai mult decât atât, sub diferite forme, ele aduc în atenția lumii întregi istoria biblică a paradisului pierdut din vina omului, ele denunță rădăcinile răului și profetizează sfârșitul civilizației în scene apocaliptice.
Retorica creștină întâlnește astfel retorica seculară la o răscruce narativă fundamentală pentru adventism: pustiirea viitoare a Pământului. Desigur formularea doctrinară adventistă „Pământul va fi complet pustiu, fără locuitori, dar ocupat de Satana şi îngerii lui”[2] nu ia în considerație criza ecologică. Dar ea este înscrisă în previziunile științei care spun că ținând cont de evoluția climei în următorii 500 de ani Pământul riscă să fie pustiu, fără locuitori. (Lyon și al., 2022) Prin urmare, poziționarea adventismului în raport cu criza ecologică poate ridica o serie de semne de întrebare. Cum poate să acomodeze adventismul doctrina despre sfârșitul timpului cu educarea generațiilor tinere să gândească ecologic? Cum poate adventismul să învețe economia energiei predicând revenirea iminentă a Domnului Hristos? Cum poate adventismul să prețuiască ceea ce avem acum și să transmită Pământul ca moștenire învățând în același timp că planeta noastră va fi pustiită și că totul va arde? Răspunsul la astfel de întrebări este greu de formulat fără a cădea în capcana unei schizofrenii teologice sau a unor aproximații interpretative ad-hoc de genul: „Ce organizație este mai bine plasată pentru a face față acestei provocări decât Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea? Înscrisă în cele 28 de credințe fundamentale ale noastre este doctrina administrației, care rezumă perspectiva ecologică a bisericii, afirmând că noi suntem ispravnicii lui Dumnezeu, încredințați de El cu timp și oportunități, abilități și posesiuni, precum și binecuvântarea pământului și a resurselor sale. Suntem răspunzători față de El pentru folosirea lor corectă” (De Lisser, 2019).
Creștinismul a pierdut în fata militantismului ecologist secular. A sucombat chinuit de culpabilitate sau de autosuficiență. Nu are importanță, a cedat. A pus teologia în slujba ecologiei. În 1979, papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat pe Sfântul Francisc de Assisi drept patronul „cultivatorilor ecologiei”. Toata discuția în jurul aspectului social al ecologiei promovate astfel de papa este expresia unui inconfort teologic major care persistă în catolicism. Adventismul ar putea face economie de acest inconfort emancipându-se de moda raporturilor nu numai teologice, dar și de curtoazie cu criza ecologică planetară. Daca nu o face, atunci poate aici trebuie să fie căutată vina lui originară în criza ecologică actuală.
Referințe
De Lisser, R. (2019). Adventist and Ecology, Adventist World, https://www.adventistworld.org/adventists-and-ecology/, vizitat pe 30 noiembrie 2022.
Lévy, P. (2013). Qu’est-ce que le virtuel ? La Découverte.
Lyon, C., Saupe, E. E., Smith, C. J., Hill, D. J., Beckerman, A. P., Stringer, L. C., … & Aze, T. (2022). Climate change research and action must look beyond 2100. Global Change Biology, 28(2), 349-361.
Monnot, C. (2020). Les racines de la crise écologique : de Lynn White à Pape François. Églises et écologie. La révolution à reculons, Labor et Fides, pp.33-55
White Jr, L. (1967). The historical roots of our ecologic crisis. Science, 155(3767), 1203-1207.
[1] White era protestant și nu și-a negat niciodată apartenența religioasă. El era fiul unui pastor al Bisericii Presbiteriane din San Francisco și studiase teologia la Union Theological Seminary.
[2] Vezi punctul 27 din Cele 28 de puncte fundamentale de doctrină.