Moartea într-o lume a păcatului

Discursurile teologice sau meta-teologice despre moarte sunt în mare parte de factură subiectivă și păcătuiesc prin acumularea de afirmații fără suport factual. În contextul acesta, studiul din săptămâna aceasta abordează tema cauzei morții. El își propune să pună la încercare dubla ipoteză 1) a legăturii dintre moarte și gândirea umana și 2) a legăturii dintre moarte și cunoaștere.

1. Astfel, identificarea cauzalității morții în gândirea umană conduce, între altele, la opinia că „judecata umană nu este întotdeauna cea mai sigură cale de a evalua chestiunile spirituale”. Acest joc de cuvinte este seducător, dar foarte periculos prin obiectivul său manipulator. El sugerează omului faptul că accesul la viată, eventual la viața veșnică, este condiționat de renunțarea la propria judecată. Problema aici este că renunțarea la propria judecata se face întotdeauna în favoarea acceptării judecății altui om. Altfel nu se poate. În realitate, omul nu are acces la chestiunile spirituale decât prin judecata umană. Chiar și condiția de „om spiritual” este tot produsul gândirii umane. Cu siguranță, gândirea omului este înșelătoare, dar atâta vreme cât prin definiție statutul de creatură nu permite accesul la statutul de Dumnezeu, judecata umană – inspirată sau nu – este singura cale pentru evaluarea lucrurilor duhovnicești. A crede că abandonându-ți gândirea altui om îți permite să scapi de moarte înseamnă să te comporți asemenea struțului care își baga capul în nisip în fața pericolului.
2. De asemenea, presupoziția că actul cunoașterii este o cauza a morții – potrivit textului din cartea Genezei cu privire la dorința omului de a i se deschide ochii –, induce ideea devastatoare că a cunoaște este păcat: „tragica experiență a lui Adam și a Evei din Eden demonstrează că, în sine, cunoașterea poate fi foarte dăunătoare”. Ideea nu este numai complet nebiblică, ci chiar în opoziție cu textul biblic. Cu titlu de exemplu, în Vechiul Testament citim că necunoștința este cauza morții: „Poporul meu piere din lipsă de cunoștință”. Iar in Noul Testament găsim scris ca viața veșnică este cunoștință: „Si viața veșnică este aceasta: să Te cunoască…”

Cum se explica aici aceste decalaje discursive în raport cu experiența și esența existentei umane? Ei bine, prin faptul că discursurile religioase despre moarte sunt – până la proba contrarie – făcute într-un demers de construcție colectivă a unor opinii pseudo-teologice pe fondul registrului afectiv organizațional al credinciosului.