„Ai curaj, tu turmă mică!”
„Ai curaj, tu turmă mică!”. Nu aud în aceste cuvinte un cântec de leagăn menit să ne liniștească. Aud în ele o chemare de o mare exigență. Faptul că suntem puțini la număr nu ne face nici mai buni, nici mai credincioși. Nu ne dă dreptul să ne închidem în noi înșine, să credem că suntem singurii deținători ai adevărului sau să tratăm orice critică drept persecuție. Mai degrabă, ne obligă să alegem ceea ce vrem să protejăm: confortul nostru instituțional sau oamenii pe care suntem chemați să-i slujim. Mă gândesc la acea barcă lovită, pleznită de valuri, unde frica ucenicilor devine vizibilă. Furtuna nu este imaginară. Pericolul nu este negat. O scenă care ne întreabă ce facem cu frica noastră. Mă întreb pe mine însumi și întreb biserica de ce lăsăm anxietatea să decidă pentru noi? De ce facem din frică o doctrină?
Ne este frică să ne diminuăm. Numărăm băncile goale, numărul tot mai mic de vocații, influența care slăbește. Așa că încercăm să ne agățăm de oameni, mai degrabă decât să înțelegem de ce se îndepărtează de biserică. Deplângem lumea în schimbare, dar rareori examinăm cu suficientă sinceritate ușile pe care le-am închis, cuvintele pe care le-am înăbușit, oamenii pe care nu i-am ascultat. Văd că din ce în ce mai mult confundăm fidelitatea cu apărarea obiceiurilor noastre. Spunem că vrem să apărăm biserica, dar prea des îi protejăm imaginea, structurile și puterea celor care o mânuiesc. Când oamenii răniți își exprimă opiniile, le cerem să tacă, să aștepte sau să ierte, când ar fi trebuit să începem prin a asculta, a proteja și a-i trage la răspundere pe abuzatori. Iertarea nu poate deveni prețul cerut victimelor pentru ca instituția să-și recapete liniștea sufletească. Nu spun asta din dispreț pentru managementul confesional. Nu vreau să umilesc sau să distrug pe nimeni. Dar a iubi o comunitate nu înseamnă a-i acoperi greșelile. Putem denunța tăcerile fără a disprețui oamenii. Putem cere responsabilitate fără a căuta răzbunare. Putem recunoaște greșelile noastre fără a ne preface că totul este pierdut. Adevărul nu este agresiune. Dreptatea nu este dușmanul milei.
A avea curaj nu înseamnă a vorbi mai tare decât alții sau a te juca de-a eroul în mijlocul furtunii. Este vorba despre acceptarea realității, chiar și atunci când ne obligă să ne schimbăm. Este vorba despre împărtășirea de cuvinte și decizii. Este vorba despre a primi întrebări fără a le trata ca amenințări. Este vorba despre a admite că acțiunile noastre i-ar fi putut înstrăina pe cei pe care am căutat să-i atingem. Și mai presus de toate, a fi o „turmă mică” nu înseamnă a construi o fortăreață. Nu vreau o biserică preocupată să se consoleze pentru că este mică declarându-se pură, în timp ce își închide ferestrele către lume. Micimea ne poate face mai atenți, mai apropiați, mai capabili să slujim, dar ne poate face, de asemenea, temători, suspicioși și obsedați de supraviețuirea noastră. Trebuie să alegem. În ceea ce mă privește aș dori o biserică care nu își măsoară valoarea prin influența sa, ci prin capacitatea sa de a însoți fără a domina, de a primi fără a controla, de a vorbi despre speranță fără a nega suferința. O biserică care ar prefera mai curând să-și piardă prestigiul decât să-și piardă conștiința. O biserică suficient de umilă pentru a-i asculta pe cei care nu mai au încredere în ea – și suficient de curajoasă pentru a nu le cere să se întoarcă înainte de a se fi schimbat.
Așadar, da, „ai curaj, tu turmă mică!”. Nu curajul de a te crede invincibilă, nici curajul de a regreta un trecut idealizat. Curajul de a-ți recunoaște temerile, de a nu repara ceea ce nu poate fi reparat și de a rămâne alături de cei care înfruntă furtuna. Vreau să cred că putem înceta să apărăm doar barca și să învățăm, împreună, să avem grijă de toți oamenii de la bord.