Mândria confesională – idolatrie în constelația creștină

După unele estimări, avem peste 45.000 de confesiuni creștine în lume. Patruzeci și cinci de mii de moduri de a mărturisi credința față de un singur Hristos, un singur Adevăr, o singură Evanghelie. De ce am făcut din Biserică o constelație în loc de o stea?

Diviziunile creștine nu au apărut exclusiv din dezbateri teologice sincere. În mare măsură – și îmi aleg cuvintele cu grijă – sunt produsul unor mecanisme umane curente, ordinare. Carisma se raționalizează și se instituționalizează. Un profet sosește, carismatic, condus de o nouă intuiție spirituală. O comunitate se formează în jurul lui. Apoi profetul dispare, iar comunitatea trebuie să-și structureze loialitatea. Codifică, îngheață, ridică bariere. Ceea ce a fost odată o carismă vie devine o instituție moartă. Cunoaștem, desigur, personal și suntem profund marcați de o astfel de experiență. Trăirea religioasă funcționează și ca un marker al identității sociale. Nu alegem pur și simplu o teologie. Alegem un grup, un cod social, o identitate. Adventistul nu crede pur și simplu în Sabat. El aparține unei lumi. Baptistul nu definește doar botezul prin credință. Acesta semnifică apartenența lui. Catolicul nu crede pur și simplu în transubstanțiere. El face parte dintr-o istorie, un rit, un cadru. Acest lucru nu este întotdeauna rău. Identitatea este necesară. Însă când identitatea prevalează asupra Adevărului, când grupul îl înlocuiește pe Hristos ca punct focal, cădem în idolatria confesională. Fiecare poziție din cadrul câmpului religios cristalizează capitalul ei simbolic, o competiție pentru autoritate, legitimitate și adepți. Creștinismul, în diferitele sale ramuri, a produs câmpuri de luptă – lupte pentru putere, lupte pentru resurse, lupte pentru legitimitate. Lupte în care numele lui Dumnezeu este uneori un steag fluturat pentru a câștiga o bătălie care, în esență, este umană, foarte umană. Și îmi spun mie la fel de mult ca și vouă, de câte ori nu ne-am apărat oare biserica cu mai multă pasiune decât însăși Evanghelia?

Protestantismul meu nu a fost un capriciu. Separarea dintre nestorian și calcedonian nu a fost un joc al egoului. Dar am confundat căutarea Adevărului cu posedarea Adevărului. Am transformat teologia, care este prin natura sa o cale, într-o fortăreață. Fiecare denominațiune și-a construit propriul „sistem” complet, propriul mod de a explica totul, propriul mod de a citi fiecare verset. Și apoi a închis porțile. Arhiepiscopul Marco Antonio de Dominis de Split (Spalato) spunea: „In necessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas” – în necesitate unitate, în îndoială libertate, în toate lucrurile caritate. Această maximă admirabilă a fost însă constant trădată. Am întins „necesarul” tot mai mult, inclusiv preferințele noastre liturgice, polemicile noastre istorice, onorurile noastre denominaționale. „Necesarul” a înghițit „îndoiala”, iar caritatea a fost retrogradată în notele de subsol. Istoria creștinismului este presărată cu concilii, schisme și rupturi. Fiecare secol adaugă stratul său, mișcarea sa, denominațiunea sa, „noua sa lumină”. Și nu încetăm niciodată să producem noi diviziuni în timp ce deplângem retoric „lipsa de unitate în trupul lui Hristos”. Suntem profeții unității pe care refuzăm să o trăim.

De ce suntem un fragmentat din ceea ce Hristos a unit? Să fim sinceri. Fundamentul constelației noastre este unul; și dacă este spiritual și moral, atunci este mândria. Mândria celor care cred că interpretarea lor este mai fidelă, mai pură, mai aproape de Dumnezeu decât cea a aproapelui lor. Mândria celor care preferă să aibă dreptate într-o mică capelă decât în ​​marea comuniune a credincioșilor. Isus îi avertizează pe scribi și farisei: „Vai de voi, călăuzitori orbi! Voi strecurați un țânțar, dar înghițiți o cămilă!” (Matei 23:24). Suntem noi diferiți? Ne concentrăm pe distincții doctrinare secundare – forma botezului, organizarea bisericii, guvernarea, ziua de închinare – în timp ce tolerăm indiferența, nedreptatea și lipsa de iubire în rândurile noastre. Avem poziții impecabile cu privire la Euharistie și o sărăcie scandaloasă a carității. Ne folosim teologiile ca arme ale identității. „Eu sunt al lui Pavel”, „Eu sunt al lui Apollo”, „Eu sunt al lui Petru” (1 Corinteni 1:12). Înlocuiți aceste nume cu cele ale denominațiunilor noastre și veți vedea că textul apostolului nu și-a pierdut nimic din relevanță.

Cred că a venit vremea când trebuie să încetăm să ne mai idolatrizăm instituțiile. Biserica noastră nu este Biserica. Denominația noastră nu este Adevărul. Denominația noastră nu este Împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să avem umilința de a recunoaște că Adevărul este în Hristos, nu în sistemul nostru. Trebuie să restabilim dialogul fratern. Nu un dialog ipocrit care pretinde că „toate căile sunt egale”, ci un dialog autentic, riguros din punct de vedere teologic, în care ne ascultăm unii pe alții ca frați care căută împreună, mai degrabă decât ca rivali care se privesc reciproc. Trebuie să facem din elementele fundamentale adevăr prezent. „Căci v-am dat, în primul rând, ceea ce am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și că a înviat a treia zi” (1 Corinteni 15:3-4). Aceasta este esența problemei. Orice altceva – slujbele noastre, structurile noastre, polemicile noastre – trebuie să fie subordonate acesteia. Trebuie să ne rugăm. Serios. Nu pentru ca alții să ni se alăture, ci pentru ca noi să ne putem uni unii altora în jurul a ceea ce este central: Hristos răstignit, înviat și înălțat. „Este un singur trup și un singur Duh, o singură nădejde la care ați fost chemați, un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Tată al tuturor” (Efeseni 4:4-6). Unul. Nu patruzeci și cinci de mii.