„Pneumaticon” – Poeme de Ion BUCIUMAN
Ion Buciuman propune în ciclul Pneumaticon o meditație lirică profund teologică asupra lucrării Duhului Sfânt, ancorată în episoade biblice. Cele trei poeme explorează creația primordială, judecata potopului și providența divină manifestată în viața lui Iosif, toate filtrate printr-o rugăciune personală intensă. În Pneumaticon 01. Facere (Geneza 1:1), Duhul apare ca Pasăre Măiastră ce plutește deasupra neființei, invocând lumina neîncepută pentru a pătrunde tenebrele interioare ale eului liric. Pneumaticon 02. Potop (Geneza 6:3) surprinde dezamăgirea divină față de corupția umană, implorând milă și o ultimă ploaie binecuvântătoare înainte de un posibil potop final de foc. Cu Pneumaticon 03. Iosif (Geneza 41:38) contemplă modelul de sfințenie al tânărului, cerând modelarea propriei ființe după chipul lui, ca vas transparent al Duhului. Prin imagini vii, limbaj biblic reinventat și accente de rugăciune contemporană, autorul transformă texte vechi în chemări actuale la pocăință, speranță și introspecție spirituală.
| Pneumaticon 01. Facere Geneza 1:1 Pasăre Măiastră a devenirii, Zburai, așteptând lumina, Peste cuibul virtual, Al lumii neîncepute. Înainte de Big Bang, Umbra Ta cerceta neființa, Nerăbdător să auzi Cuvântul Și dintr-odată să aduci viață, Aici, la fereastra inocentă, A lumii nepornite. Înainte de răsăritul Edenului, Plutirea Ta deasupra haosului, Formata măruntaiele lumii. Ca atunci, Înainte de răsfrângerea lumii Prin globul de cristal, Roșu, oranj și galben, Lumina Ta neîncepută, Să-mi cotrobăie tenebrele, Pe care îmi zace ființa, Singura mea speranță. Umbra Ta să-mi liniștească Frământările lichide. Acum și în vecii vecilor, Amen! Pneumaticon 02. Potop Geneza 6:3 Vai cât de repede s-a înnegrit aurul lumii Cât de dezamăgit trebuie să fi fost Tu și Tatăl și Cuvântul Când toată făptura Se gândea în fiecare zi numai la rău Si a trebuit să Vă abandonați capodopera creației Ca pe o navă care se scufundă N-a fost aceea nici Ploaie timpurie N-a fost aceea nici Ploaie târzie Ci Diluviu al judecății corectoare Atât se mai putea face atunci Acum Ne tot apropiem de zilele lui Noe Cu pântecele înfruptat peste nevoie Și patul înălțat mai sus de toate Vezi Doamne că nu se mai poate Îndură-Te și nu Te revărsa în ultimul prăpăd Până nu Îți vei culege și ultimul Tău rod Trimite Ploaie rânduită să se coacă grâul Și mai oprește dacă poți desfrâul Mai pune dragoste peste atâta ură Revarsă-Ți Duhul azi fără măsură Și strânge-Ți credincioșii într-o arcă Într-una autentică de marcă Și nu lăsa potopului de foc Decât neghina strânsă la un loc Amen Pneumaticon 03. Iosif Geneza 41:38 Contemplu… plin de uimire, lucrarea Ta, Duh Divin Preasfânt, în ființa unui tânăr ales. Era un copilaș inocent, la mama lui, Pe când Isac se lupta cu îngerul, Iar ceea ce l-a impresionat pe Iosif, Nu-mi poate nimeni explica. Schimbarea din dimineața de după Iaboc, L-a fascinat pe Iosif, atât de adânc, Sau poate că era lucrarea Ta, în sufletul lui, Ceară nobilă, vas de alabastru, ales. Când s-a năpustit peste Iosif, mânia turbată, A fraților lui și ispita trandafirie a Potifarei, Tu i-ai deschis ochii: Vai, cât de urâtă este iubirea, Furată, comercială, paliativ al nebuniei? Ai mers cu Iosif în temnița nedreaptă. I-ai dat speranță și pace, în gherlă, erai cu el. Apoi a venit lumina de la capătul tunelului. Nobilul în care S-a descoperit Mesia, A fost pus, de Tine, dregător peste Egipt. Oare, unde vom găsi un om ca el, În care Duhul Domnului este efectiv, eficient. Cum de Te-au recunoscut faraonul și ai lui? Ce voi mai zice, dintre atâtea de spus? Eu mai zic doar atât: Vino și peste ceara mea anchilozată, Și cu căldura Ta cea bună, modelează, O copie modestă a Iosifului, în care, Lumea să Te poată vedea pe Tine. |