Pentru că „ei nu denigrează biserica”,  „iubiți-vă pe tunuri”: „Mene, Mene, Techel, Uparsin”.  

Privirea lor, a celor mulți, o privire de Hristos plângând deasupra Ierusalimului, aruncată pe ecrane, de unde se vedea cum între oamenii de afaceri și victime, a ales să fie împreună cu oamenii de afaceri pentru că „ei nu denigrează biserica”. Nu, nu era Eugène de Rastignac al lui Honoré de Balzac, nici Aristide Saccard al lui Émile Zola, nici John Galt al lui Ayn Rand, nici Patrick Bateman al lui Bret Easton Ellis, nici Sherman McCoy al lui Tom Wolfe. Nu. Nu era nimeni. Era doar marea luptă. Războiul cosmic între bine și rău.

Marea luptă și „libertatea de a trage cu pușca” pusă cândva de Geo Dumitrescu într-o scenă suprarealistă cu soldați înghesuiți într-o sală, într-o „groapă neagră, poate chiar într-un cimitir”. Atmosfera era încărcată de o anticipare febrilă: bărbații, „murdari, slabi și patetici ca în Shakespeare”, își numără gloanțele și zilele, sperând la un atac nocturn. În acest timp luna a ieșit „fără cască, de undeva din bezna ghimpată”, ca o lumină divină filtrată prin iadul tranșeelor ​​– un ecou al Apocalipsei, unde luna sângerează sub pecețile rupte. Fuziune dintre temporal și etern. Soldații discută despre „libertatea de a trage cu pușca”, un drept consfințit de ideologia războiului, dar care îi ancorează într-un ciclu infernal. Alegând să fie împreună cu oamenii de afaceri pentru că ei „nu denigrează biserica”, își amintește de bătălii mitice – asaltul asupra Trebizondei, Waterloo cu Bonaparte – unde a ucis „trei sute șaizeci de dușmani într-un singur asalt”, invocându-l pe Dumnezeu într-un strigăt de triumf amestecat cu remușcări. Amintiri fabuloase, viziune dantescă, eroismul ca idol fals: o parodie a transfigurării creștine unde gloria marțială înlocuiește învierea. Vii cu morții sunt puși în contrast: „Paralel cu noi, dedesubt, oamenii își dormeau veșnicia / și ei discutau despre libertatea de a trage cu pușca, după fiecare măcel!”. Discursul cu Biblia aruncată dintr-o mâna în alta ca o pâine fierbinte transformă cimitirul într-un purgatoriu colectiv, unde violența nu este ispășită, ci perpetuată. Ilustrație subtilă a existențialismul creștin al lui Kierkegaard unde „libertatea” războinică este un blestem biblic: asemenea lui Cain, condamnat să rătăcească, sufletele celor care îl ascultă pe cel care a ales să fie împreună cu oamenii de afaceri pentru că ei „nu denigrează biserica” sunt condamnate să-și retrăiască furia sub privirea indiferentă a luminii divine. Religia nu absolvă. Ea acuză.  

Între oamenii de afaceri și victime, a ales in fine să fie împreună cu oamenii de afaceri pentru a le vorbi despre văduva săracă, despre iubirea ei dăruitoare de bani pe ritmul păunescian al escatologiei seculare „Iubiți-vă pe tunuri”. Euharistie carnală, unde trupul prezent unește ceea ce războiul din Cer desparte. Subminare capitalistă a jertfei creștine. A fi victimă era un sacrilegiu împotriva „tunurilor veacului”.