Trupul lui Hristos vizibil. Vis la Torino

Într-o zi, nu demult, se făcea că eram la Torino căutând cu disperare să distingem în giulgiul din Cappella della Santa Sindone Trupul Celui crucificat. Și, deodată, am auzit un glas spunându-ne: „Acum voi sunteți trupul lui Hristos și fiecare din voi este o parte din el.” În tăcerea care a urmat, cerurile s-au deschis ca un ecou pe bolta de deasupra altarului. Niciun tunet, nicio trâmbiță, doar o tăcere atât de profundă încât se puteau auzi bătăile inimii Bisericii. Și în acea tăcere, Hristos cel înviat a venit și Și-a așezat mâna transfigurată pe pământul pe care stăteam și a spus cu blândețe: „Priviți-vă pe voi înșivă. Voi sunteți Trupul Meu. În sfârșit, priviți-vă cu adevărat.” Apoi granițele lumii s-au prăbușit ca niște ziduri de piatră vechi și obosite. Zidurile Constantinopolului, Genevei, Romei, străzii Azusa, Wittenberg, Taizé, Lagosului, Seulului. Nu au fost distruse violent; pur și simplu s-au prăbușit, pentru că nu mai aveau niciun motiv să existe. Și mădularele s-au văzut pe ele însele.

Trupul a prins contur sub ochii noștri, viu, imens, multicolor, iar fiecare tradiție și-a găsit locul precis în el, nu prin compromis, ci prin revelație. Capul, desigur, a rămas Hristos. Nimic și nimeni nu putea revendica această poziție. Dar de la gât în ​​jos, totul a devenit izbitor de clar. Bisericile ortodoxe au devenit plămânii. Respirație profundă, lentă, străveche. Au inhalat tămâia eternității, lumina care strălucește prin icoane, cântecul corurilor care nu încetează niciodată, chiar și atunci când vocile umane amuțesc. Au expirat rugăciunea sihastră, tăcerea locuită. Fără ele, Trupul s-ar fi sufocat în activism. Biserica Romano-Catolică era scheletul și încheieturile. O coloană vertebrală dreaptă, solidă, capabilă să suporte greutatea lumii. Oase străvechi, dar vii, legate între ele de ligamentele dreptului canonic și ale tradiției apostolice. Aceasta oferea structură, continuitate, capacitatea de a sta ferm atunci când totul tremură. Fără ele, Trupul s-ar fi prăbușit într-o grămadă fără formă. Protestanții istorici (luterani, reformați, anglicani) au devenit sistemul nervos central. Ei au transmis impulsul: „Numai Cuvânt, numai har, numai credință”. Fiecare nerv striga după libertatea conștiinței, primatul Scripturii, preoția tuturor credincioșilor. Fără ei, Trupul ar fi fost paralizat de frică sau de obicei. Evanghelicii și penticostalii erau inima și sângele. O inimă care bate puternic, uneori prea repede, alteori desincronizată, dar bate. O inimă care nu se teme de emoții, de lacrimi, de mâinile ridicate, de vindecările din parcările supermarketurilor. Sângele purta bucurie, urgență misionară, certitudinea că Duhul încă respiră și astăzi. Fără ei, Trupul ar fi fost anemic, palid, fără căldură. Bisericile născute din renașterile africane, asiatice și latino-americane au devenit mușchii puternici ai picioarelor și brațelor. Au dus Trupul acolo unde nimeni nu îndrăznea să meargă: mahalale, închisori, tabere de refugiați, stadioane pline la miezul nopții. Au ridicat greutăți considerate imposibile. Cântarea lor făcea pământul să tremure.

Comunitățile monastice (benedictini, cistercieni, călugări ortodocși de la Muntele Athos etc.) erau cele mai profunde organe. Intestine unde totul se transformă în viață, ficat care purifică, rinichi care filtrează. Locuri ascunse unde se postește, unde se plânge pentru păcatele lumii, unde se poartă în tăcere poverile tuturor. Fără ei, Trupul ar fi fost otrăvit de propria mândrie. Teologii, exegeții și pastorii-învățători au devenit ochii și urechile. Unii erau miopi, alții hipermetropi, unii daltoniști, dar împreună vedeau lumea. Ascultau Scripturile în fiecare limbă, în fiecare context și traduceau vocea Păstorului pentru fiecare generație. Martirii de ieri și de azi erau cicatricile. Nu frumoase, ci glorioase. Urme vizibile ale costului iubirii. Ne aminteau constant: acest Trup nu este o idee, este carne oferită. Și cei mici, cei uitați, bisericile de casă, creștinii persecutați din țările închise, creștinii în vârstă din mediul rural care nu mai înțeleg liturghia, dar merg oricum să o asculte, tinerii evanghelici tatuați care citesc Biblia pe telefoanele lor în metrou – ei erau pielea. Pielea sensibilă, uneori deteriorată, alteori radiantă, care atinge lumea și este atinsă de ea.

Apoi Trupul a mers. A mers cu lentoarea solemnă a ortodoxiei și cu fervoarea penticostalilor. S-a rugat în latină, slavonă, swahili, coreeană și în limbajul semnelor. A frânt pâinea în catedrale gotice și sub acoperișuri de tablă ondulată. A botezat în cristelnițe de marmură și în râuri poluate. A acordat iertare în spovedanie și în grupuri mici la ora 6:00 dimineața. Și când oamenii Îl întrebau: „Doamne, care este ochiul? Care este piciorul? Care este mâna stângă, care este mâna dreaptă?” El râdea și răspundea: „Nu știți că ochiul are nevoie de picior ca să meargă și piciorul are nevoie de ochi ca să știe unde să meargă?” „Voi? Nu vă mai comparați. Voi sunteți ai Mei, fiecare în felul vostru, și toate părțile voastre alcătuiesc plinătatea Mea.” Și pentru prima dată în două mii de ani, lumea a văzut Trupul lui Hristos.

Nu perfect. Rănit. Magnific. Unu. Și lumea a crezut. Nu pentru că s-ar fi dovedit că suntem de acord cu toate, ci pentru că în sfârșit ne-a văzut iubind așa cum iubește El: permițându-ne să fim completați de cei pe care îi numeam odinioară „ceilalți”. „Voi sunteți trupul lui Hristos și voi sunteți mădularele lui, fiecare în felul vostru.” În ziua aceea, am înțeles că nu era o metaforă. Era o promisiune care aștepta să fie ținută. Și așa a fost. În sfârșit, venise sfârșitul.