Cucerirea Canaanului, sacralizarea violenței și războiul din Ucraina

Biblia, ca o colecție de texte antice, pune adesea provocări etice și teologice atunci când este citită literal. Un exemplu frapant este tema războaielor rânduite de Dumnezeu, așa cum este explorată în cartea lui Iosua și în alte pasaje din Vechiul Testament. În studiul biblic adventist „Conflictul din spatele tuturor conflictelor”, aceste narațiuni sunt prezentate ca manifestări ale unui „conflict cosmic” între bine și rău, în care Dumnezeu intervine activ pentru a-și apăra poporul ales, Israel, împotriva canaaniților. Această interpretare încearcă să împace imaginea unui Dumnezeu războinic cu cea a unui Dumnezeu iubitor, afirmând că aceste războaie au fost necesare pentru a restabili dreptatea divină într-o lume decăzută. O astfel de lectură literală – care acceptă narațiunile ca relatări istorice directe și justificări morale atemporale – ridică, totuși, probleme serioase. Ea perpetuează idei de violență sacralizată, ignorând contextul istoric, cultural și literar al textelor biblice. Studiul adventist în cauză, care acoperă pasaje precum Iosua 5:13-15, Apocalipsa 12:7-9, Exodul 14:13-14 și Iosua 6:15-20, prezintă cuceririle Canaanului de către Israel ca acte divine rânduite. Dumnezeu este portretizat ca un „războinic” (Exodul 15:3-11) care duce o bătălie cosmică împotriva lui Satan și a aliaților săi, canaaniții simbolizând răul întrupat. Această viziune justifică distrugerea totală a popoarelor indigene, văzută ca o „pregustare a judecății finale”. Lectura aceasta literală ignoră, însă, câteva elemente cheie care îi subminează credibilitatea.

În primul rând, cum putem împăca un Dumnezeu care poruncește genocid (Deuteronom 20:16-18, unde Israelul trebuie să-i anihileze pe canaaniți pentru a evita contaminarea idolatrică) cu porunca „Să nu ucizi” (Exodul 20:13) sau cu învățătura lui Isus despre iubirea dușmanilor (Matei 5:44)? Studiul încearcă o rezoluție invocând un „conflict cosmic” în care războiul este un pas necesar către dreptatea divină. Dar acest lucru creează un dualism maniheist – binele versus răul – care contrazice unitatea lui Dumnezeu afirmată în altă parte (Isaia 45:5-7, unde Dumnezeu este sursa atât a păcii, cât și a nefericirii). Dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce să recurgem la violența umană în loc de miracole directe, cum ar fi căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6)? Textul admite chiar că planul „ideal” al lui Dumnezeu era o cucerire pașnică (Exodul 14:13-14), dar că necredința Israelului a impus o „a doua opțiune” violentă. Aceasta sugerează nu o voință divină imuabilă, ci o adaptare narativă pentru a explica eșecurile umane.

În al doilea rând, lectura literală tratează aceste relatări ca fapte istorice exacte, dar dovezile arheologice contrazic o cucerire masivă a Canaanului în secolul al XIII-lea î.Hr. Situri precum Ierihonul prezintă semne anterioare de distrugere, iar canaaniții erau apropiați cultural de israeliți, sugerând o emergență internă mai degrabă decât o invazie externă. Textele biblice, scrise secole mai târziu (probabil în timpul exilului babilonian), servesc drept propagandă națională pentru a unifica un popor aflat în criză prin mitologizarea originilor sale. „Războaiele divine” reflectă practici comune în Orientul Apropiat antic, unde zeii erau invocați pentru a legitima cuceririle ca, de exemplu, în inscripțiile asiriene. Ignorarea acestui lucru transformă Biblia într-un manual al violenței, mai degrabă decât o mărturie a credinței umane generatoare de credință.

În al treilea rând, acceptarea literală a acestor războaie este o modalitate de a deschide ușa spre abuzuri. Din punct de vedere istoric, acest lucru a justificat cruciadele, colonizarea și sclavia în numele lui Dumnezeu. Studiul adventist insistă că aceste războaie au fost specifice Vechiului Testament, dar acest lucru nu exclude interpretări similare astăzi. Războiul dintre Rusia și Ucraina, declanșat de invazia rusă din februarie 2022, oferă un exemplu tragic despre cum o lectură literală a războaielor biblice poate fi utilizată greșit. Creștinii de ambele părți – în majoritate ortodocși – invocă narațiuni similare cu cele din studiul adventist pentru a sfinți conflictul. Considerați creștinii ruși drept „israeliți” moderni: Patriarhul Kirill al Moscovei a binecuvântat invazia ca pe un „război sfânt” împotriva Occidentului decadent, evocând o luptă cosmică împotriva răului similară cu „conflictul din spatele tuturor conflictelor” din studiul adventist. Putin însuși și-a comparat acțiunile cu cele ale lui Petru cel Mare și elemente religioase au prezentat Ucraina ca pe un pământ făgăduit care trebuie „recucerit” pentru „Sfânta Rusie”. Asemenea Israelului care invadează Canaanul la ordin divin, forțele rusești sunt văzute ca îndeplinind o misiune divină de a elimina idolatria – aici, influența occidentală și NATO sunt percepute ca fiind satanice. Această retorică amintește de Iosua 10:14, unde Dumnezeu luptă pentru Israel, justificând atrocități precum bombardamentele civile în numele unei justiții superioare. În schimb, creștinii ucraineni întruchipează „canaaniții” aflați sub atac: apărându-și suveranitatea, ei se roagă pentru eliberare divină, asemenea israeliților care strigă către Dumnezeu sub opresiunea egipteană (Exodul 2:23-25). Președintele Zelenski, deși evreu, a primit sprijin din partea bisericilor ucrainene care văd rezistența ca pe o luptă pentru libertate, aliniată cu iubirea divină împotriva agresiunii. Asemenea canaaniților, descriși ca idolatri și care merită eradicarea, ucrainenii sunt acuzați de propaganda rusă că sunt naziști sau corupți, justificându-și „distrugerea totală”.

O astfel de analogie dezvăluie absurditatea unei interpretări literale: ambele părți invocă același Dumnezeu biblic pentru cauze opuse. Rușii se văd ca poporul ales care luptă împotriva răului, în timp ce ucrainenii se roagă ca Dumnezeu „să lupte pentru ei” (Exodul 14:14). Dar acest lucru duce la un impas: dacă Dumnezeu poruncește războiul ca în cartea lui Iosua, atunci cine este adevăratul „popor ales”? Realitatea este că aceste invocări maschează motive geopolitice – resurse, putere, naționalism – mai degrabă decât voința divină.

Capcana unei interpretări literale este să ne întrebăm „al cui este Dumnezeul iubirii? Al Ucrainei sau al Rusiei? Al cui este dumnezeul războiului? Al Rusiei sau al Ucrainei?” În realitate nici unul, nici altul nu este „Dumnezeul” biblic. Biblia evoluează de la un Dumnezeu tribal și războinic (Vechiul Testament) la un Dumnezeu universal al iubirii (Noul Testament). „Dumnezeul războiului” este o construcție umană, proiectată asupra textelor pentru a justifica agresiunea, așa cum se întâmplă cu rușii care invocă un mandat divin de a invada. „Dumnezeul iubirii” apare atunci printre ucrainenii care își apără viața și demnitatea. Pentru creștinii autentici Dumnezeu nu este un instigator la război, ci o forță iubitoare care cheamă la pace (Isaia 2:4). În mediatizarea războiului din Ucraina, ca și în narațiune invadării Canaanului din cartea lui Iosua, adevărata lecție pe care trebuie să o reținem este cum să evităm sacralizarea violenței, alegând reconcilierea în locul cuceririi.