Apusul moralității creștine: ecoînchinarea

Acum trei ani, în septembrie 2022, câțiva tineri creștini s-au reunit pentru a reflecta asupra faptului că în închinarea lor creștinii se roagă prea puțin pentru conservarea Creației lui Dumnezeu. Pornind de la această constatare, și-au dat întâlnire la biserica Saint-Ignace din Paris cu alți tineri creștini implicați în luptele ecologice și sociale și au hotărât să creeze un spațiu de părtășie și rugăciune. Astfel, după ce s-au rugat împreună, au decis să se întâlnească o dată pe lună pentru a continua să se roage pentru planetă. Așa s-a născut un grup WhatsApp numit „Luptă și Contemplație” pentru  a acționa – spun ei – în ascultare de călăuzirea Duhului Sfânt.

Nu ar fi nimic extraordinar într-un astfel de demers obscur prin dimensiunea lui minimalistă și ar putea să treacă neobservat ca multe alte inițiative ale tinerilor creștini din întreaga lume dacă el nu ar fi o expresie de o banalitate cutremurătoare printre multe altele de felul acesta a indiferenței copleșitoare a spiritului creștin față de felul cum certitudinile religioase tradiționale sucombă de o bucată bună de vreme, una după alta, sub forța ideologică a ecologiei, promovată ca știință obiectivă, dar funcționând în realitate ca doctrină morală. Conservarea planetei Pământ ca imperativ suprem a devenit în trăirea vieții de credință o formă de idolatrie contemporană universală unde venerarea naturii ridicată la statutul de divinitate imanentă înlocuiește fundamentele transcendentale ale moralității creștine. Inspirată de gânditori precum Lynn White Jr., care, în articolul său „The Historical Roots of Our Ecologic Crisis” din 1967, a acuzat creștinismul de desacralizarea naturii și, astfel, de deschiderea drumului pentru distrugerea acesteia, idolatria naturii suscită întrebarea dacă nu cumva ecologia inversează pur și simplu rolurile, sfințind excesiv ceea ce credința creștină a plasat sub administrarea umană, dacă nu cumva ecologia operează o schimbare ontologică, transformând planeta într-un idol înlocuind moralitatea revelată a creștinismului cu o etică imanentă.

Idolatria constă în ridicarea unui obiect finit la statutul de absolut, o perversiune a cultului datorat transcendentului. În tradiția creștină, apostolul Pavel observă în Romani 1:25 că oamenii au „schimbat adevărul lui Dumnezeu cu o minciună și au venerat și slujit creaturii în loc de Creator”. Aplicat ecologiei radicale, idolatria dezvăluie modul în care planeta Pământ devine azi o entitate sacralizată, o „Gaia” mitologizată, unde biosfera este investită cu o valoare divină intrinsecă, independentă de orice referire la un Creator. Curente precum „deep ecology”, influențate de filozofi teologi cum de exemplu Arne Næss, postulează o egalitate ontologică între oameni și natură, ștergând distincția biblică dintre ființele create după chipul lui Dumnezeu și restul creației supuse stăpânirii sale responsabile (Geneza 1:28).

Idolatria ecologică apare deslușit în discursuri apocaliptice despre schimbările climatice, unde Pământul este personificat ca o victimă inocentă a păcatelor umane – un ecou invers al căderii în neascultarea originară din Eden. În loc să-și mărturisească păcatele împotriva lui Dumnezeu, ecologiștii creștini își mărturisesc „păcatele de mediu” împotriva planetei, ritualuri precum marșurile climatice sau „posturile” împotriva carbonului servind drept penitențe colective. Acest comportament amintește de Nietzsche și de critica sa la adresa religiei ca o „voință de putere” deghizată: ecologia creștină, prin idolatrizarea planetei, maschează o căutare a controlului asupra umanității în numele unei armonii naturale iluzorii. Astfel, Pământul nu mai este un dar divin de cultivat, ci un absolut autonom, făcându-i pe oameni inerent vinovați – o inversare a harului creștin în vinovăție perpetuă.

Moralitatea creștină, înrădăcinată în poruncile divine, dragostea față de Dumnezeu și aproapele, este treptat înlocuită de o etică ecologică centrată pe sustenabilitate și echilibru planetar. Această substituire aduce o trecere de la transcendență la imanență: în loc de o virtute teologică precum binefacerea, ecologia promovează virtuți „verzi”, cum ar fi sobrietatea, frugalitatea și respectul pentru biodiversitate, ridicate ca norme universale. Texte precum Enciclica „Laudato Si’” a Papei Francisc publicată în 2015 încearcă să reconcilieze cele două prin apelul la o „conversie ecologică” creștină, dar acest demers maschează un sincretism subtil în care ecologia absoarbe credința, transformând Biserica într-un vehicul pentru moralitatea seculară. Moralitatea creștină, cu escatologia sa (sfârșitul timpurilor promis de Dumnezeu), este înlocuită de o escatologie ecologică catastrofală, în care mântuirea nu depinde de răscumpărarea divină, ci de politici umane precum decarbonizarea. Iubirea aproapelui devine subordonată iubirii planetei, de exemplu, măsuri precum „dreptul la ajutor pentru a muri” în numele libertății omului de a-și alege sfârșitul inversează porunca biblică „să nu ucizi” (Exodul 20:13), favorizând euthanasia în detrimentul unei etici a vieții. Gânditorii ecologiști radicali văd creștinismul ca pe o religie care trebuie depășită pentru a redescoperi un simț păgân al naturii.

La rândul lor, teologii creștini susțin că ecologia nu este idolatrie, ci o extensie a administrării biblice: Biblia ne îndeamnă să „cultivăm și să păzim” grădina Edenului (Geneza 2:15), iar text precum Psalmul 24 („Pământul este al Domnului”) ne amintesc că natura este un dar, nu un idol. Figuri precum Teilhard de Chardin integrează evoluția și ecologia într-o viziune cosmică creștină, evitând înlocuirea despre care am vorbit mai înainte prin complementaritate. Mai mult, acuzarea ecologiei de idolatrie riscă să minimizeze crizele reale, cum ar fi încălzirea globală, care necesită acțiune morală – creștină sau nu. Astfel prin absorbția ecologiei, creștinismul riscă să-și dilueze transcendența, devenind o „teologie verde” în slujba unei ideologii seculare.

Pe scurt, ecologia, prin sacralizarea planetei și înlocuirea moralității creștine cu o etică imanentă, constituie o imensă provocare pentru gândirea occidentală. Ea umple golul spiritual lăsat de secularizare generațiilor tinere cu prețul unei inversiuni idolatre: creatura îl înlocuiește pe Creator. Astăzi, mai mult ca oricând, gândirea creștină ar trebui să reafirme supremația lui Dumnezeu asupra naturii, transformând ecologia într-un instrument de administrare, mai degrabă decât într-o nouă religie. Altfel, riscăm să schimbăm libertatea harului cu lanțurile vinovăției planetare.