Ascultarea este pentru om și nu omul pentru ascultare!

Noi am transformat voința lui Dumnezeu într-o enigmă de descifrat și ascultarea într-un test de docilitate. Ca și cum credinciosul ar trebui mai întâi să-și câștige statutul, apoi să-l mențină în tăcere. Două fraze ale lui Isus schimbă însă accentul. Ele plasează părtășia în centrul voinței Tatălui și prietenia în însuși principiul ascultării. „Dacă faci ce îți poruncesc”, spune Isus. Teologia aservită aude aici o negociere: Dumnezeu își stabilește condiția, iar omul trebuie să se conformeze pentru a obține titlul de prieten. Dar o condiție nu este doar o taxă de trecere, ea poate fi, de asemenea, o poartă. Într-un contract, „dacă”-ul protejează părțile una de cealaltă. Pentru că există neîncredere este prevăzută o pedeapsă, totul este scris. Într-un legământ, „dacă”-ul deschide un viitor, spune că acțiunea ta are greutate, că are o semnificație reală, că te poate lega de cineva. Un har care nu cere nimic te-ar aplatiza în simplu destinatar. Isus nu amenință, ci îți acordă credit. Te tratează de la început ca fiind capabil să-ți ții cuvântul. Într-o zi, L-au  întrerupt: „familia ta este afară, te caută”. El se uită în jurul camerei și răspunde: „iată mama și frații mei” – cei care stau în jurul meu. Nu neagă sângele, îl extinde. Rudenia devine o chestiune de cerc și mișcare, nu de nume de familie. Se intră în ea prin apropiere. Îi desemnează ca frați pe cei așezați, în jur, la o distanță auditivă. Nimic spectaculos. Ei ascultă și vor acționa. Proximitatea fizică precede comunitatea de muncă. Nu devii frate cu un om aflat la distanță. Devenim frați la masa lui și alături de el când este îi este greu.

Noi am construit o spiritualitate a planului de mântuire ascuns. Dumnezeu se presupune că deține, pentru fiecare situație o opțiune unică și secretă. Sarcina credinciosului ar fi să o dezgroape, apoi să o îndeplinească. Viața devine o vânătoare de comori, cu anxietatea drumului greșit. Trecutul este recitit ca o serie de erori de semnalizare –  „trebuie să fi ratat semnul”. Și mai presus de toate, voința lui Dumnezeu devine o cutie neagră, infalsificabilă, care justifică orice, iar oricine o invocă câștigă argumentul fără să fi demonstrat nimic. Evangheliile nu prezintă voința Tatălui ca o cale ascunsă. O prezintă ca o direcție cunoscută – milă, dreptate, cel smerit, cel pierdut, omul cu mâini uscate. Există puțină enigmă în „iubiți-vă unii pe alții”. Enigma nu este în voință, este în noi. Cuvântul lui Isus nu este cuvântul unui birocrat. Este cuvântul unui meșteșugar. Aluatul, vița, olarul, lampa, limbajul Său este plin de ateliere. A face voința înseamnă a crea – a lua materia primă a zilei, un corp de vizitat, o nedreptate de reparat, o casă de construit. Aceasta necesită ore întregi, oboseală, o atingere iscusită și un rezultat tangibil. Aceasta scoate ascultarea din sfera dispozițiilor interioare. Nu este o dispoziție a sufletului, este un produs. Și un produs este judecat. Întrebarea nu mai este „am fost suficient de supus?”, ci „ce a produs aceasta în jurul meu?” O lucrare ratată poate fi corectată, un act eșuat de docilitate trece adesea neobservat. „Iubiți-vă unii pe alții așa cum a iubit El”. Ordinea nu este un cadru plasat în jurul prieteniei, este însăși legea prieteniei. De aceea, Isus poate pronunța „prieteni” și „poruncă” în același timp, fără să se contrazică. Ceea ce ucide prietenia nu este ordinea, este ordinea neîmpărtășită. Prietenul care poruncește își expune rațiunea, stăpânul care nu explică creează un slujitor. Măsura este „așa cum v-am iubit eu”. Regula este o persoană. O persoană imită, depășește, se adaptează la neașteptat, un standard doar se aplică.

Nu mai întreba „care este voia lui Dumnezeu pentru viața ta?” Întreabă-te: „ce necesită această zi pentru ca cei din jurul tău să poată trăi puțin mai bine?” Ascultarea a fost făcută pentru om și nu omul pentru ascultare. Nu este o chestiune de a alege între ascultare și libertate. Este o chestiune de a înceta să mai asculți ca și cum ai împlini ceva.

Partajează:

Lasă un răspuns