Criza rugăciunii: Ilie iar își bate joc de ei
O scenă care pune în evidență logica idolatriei: „La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: Strigați tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme, și se va trezi. Ei au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare-aminte.” (1 Regi 18: 27-29) O scenă unde remarca batjocoritoare a lui Ilie denunță ideea că rugăciunea este un fel de alarmă care trebuie pur și simplu să fie sunată suficient de tare pentru a-L trezi pe Dumnezeu. O scenă unde rugăciunile prorocilor lui Baal umplu golul unui cult care confundă intensitatea rituală cu prezența reală. Totul – voce, trup, sânge – este dat unui Dumnezeu care nu răspunde. Scena Carmelului comunităților creștine a căror viață – sub bagheta leadership-ului spiritual –, este astăzi ritmată de ore, zile și nopți de rugăciune, săptămâni dedicate unei singure teme, campanii de mijlocire, lanțuri de intercesiune etc.
Desigur, organizarea rugăciunii este utilă în sine asigurând structura, sprijinind membrii mai slabi, unind comunitatea. Problema apare însă atunci când aceste dispozitive, fără a menționa explicit, adoptă logica profeților lui Baal. Cum? Liderii organizațiilor religioase ridică constant ștacheta: „Nu este suficient, hai să intensificăm intercesiunea, hai să avem mai multe zile de rugăciune, mai mult post, mai multe lanțuri de stăruire înaintea lui Dumnezeu.” Curba trebuie să crească mereu, ca și cum Dumnezeu ar răspunde la cantitate. Rugăciunea devine o datorie poruncită care induce vinovăție: „Dacă nu răspunzi la această chemare, blochezi binecuvântarea”, „Dacă biserica nu se bucură de o redeșteptare, este din cauza celor care nu vin la rugăciune”. Credincioșii se simt responsabili pentru lipsa miracolelor. Spiritualitatea ajunge să fie măsurată prin programul de rugăciune: „Cei care vin la fiecare reuniune de rugăciune sunt mai spirituali”, fără a se pune întrebarea dacă viața lor de dreptate, iertare și slujire reflectă cu adevărat acest lucru. În aceste cazuri, rugăciunile servesc mai puțin la întâlnirea cu Dumnezeu decât la consolidarea puterii simbolice a liderului, la unirea grupului prin presiune și la crearea iluziei unei eficacități spirituale măsurabile.
Scena cu Ilie conține batjocură, dar este îndreptată către prorocii lui Baal, nu către oameni. Astăzi, unii lideri spirituali reproduc o formă de sarcasm, nu împotriva unui dumnezeu fals, ci împotriva propriilor adepți. Ei batjocoresc „lenea spirituală” a oamenilor care nu urmează toate programele: „Vreți binecuvântarea fără preț, fără efort”, „Dormiți în timp ce diavolul lucrează”. Ei pun în contrast o „elită a rugăciunii” cu „masele căldicele”, creând o ierarhie implicită a valorii spirituale bazată pe participarea la zilele de rugăciune. Ei vorbesc despre credincioși ca și cum ar fi o turmă care trebuie stăpânită cu sloganuri, „decrete” și amenințări voalate cu privire la consecințele nerugăciunii. Astăzi, nu mai este ridiculizat cultul idolatric, ci poporul însuși, considerat responsabil pentru tot ce merge prost. Batjocura lui Ilie, care expune neputința unui dumnezeu fals, se transformă în dispreț pastoral care zdrobește conștiințele.
Când punem alături 1 Regi 18 și anumite practici contemporane, observăm că asemănarea nu constă în formă – rugăciuni colective, durată, post –, ci în funcție. În ambele cazuri, rugăciunea devine un instrument pentru gestionarea fricii. Frica de eșec, de boală sau de declinul bisericii. Programele sunt multiplicate pentru a atenua anxietatea liderilor și a comunităților. Zile de rugăciune devin un instrument de control social. Prin decretarea timpilor de rugăciune, organizația religioasă creează un test de loialitate, supunere și apartenență, care poate fi folosit pentru a-i exclude sau marginaliza pe cei care nu urmează. Creează o iluzie de control. Dacă totul este făcut „corect” – formule, timp, intensitate –, Dumnezeu „va” acționa. Când nimic nu se schimbă, credința sau angajamentul credincioșilor sunt învinovățite, dar rareori conceptul de rugăciune baalic. Rugăciunile prorocilor lui Baal deconstruiesc tocmai această iluzie. Rugăciunile lor servesc drept semnal de avertizare. Te poți ruga mult și foarte tare pentru nimic dacă rugăciunea este deconectată de adevărul prezent al lui Dumnezeu și de convertirea interioară.
Actualitatea scenei din 1 Regi 18 impune recunoașterea în biserică a crizei rugăciunii care nu este „baalizată”. O rugăciune care nu se bazează pe dispreț sau vinovăție, ci pe încredere și libertate. Un lider poate sugera momente de rugăciune, dar nu le poate impune ca o condiție a demnității spirituale. O rugăciune care nu își măsoară valoarea după durata sau volumul său, ci după sinceritatea inimii și consecvența vieții, după dreptate, compasiune, onestitate. O rugăciune care nu servește în primul rând la „mișcarea lui Dumnezeu”, ci la permiterea lui Dumnezeu să ne miște pe noi, în dorințele noastre, alegerile noastre, relațiile noastre.