Icoana – Materialismul religios și identitatea confesională (19)

Icoanele, obiecte sacre reprezentând figuri religioase din diverse tradiții creștine, în special în Ortodoxia Răsăriteană, ocupă un loc central la intersecția materialului și spiritualului. Departe de a fi simple artefacte religioase, ele întruchipează probleme complexe legate de teologie, materialismul religios și afirmarea identităților confesionale. Apariția icoanelor datează din primele secole ale creștinismului. În cadrul teologiei creștine, icoanele își găsesc legitimitatea în doctrina Întrupării. Hristos, devenind om, ar fi făcut divinul reprezentabil în formă materială. Acest principiu se află în centrul controverselor iconoclaste din secolele al VIII-lea și al IX-lea. Disputa iconoclastă, punând iconoclaști și iconodulii unul împotriva celuilalt, evidențiază tensiunea dintre imaterialitatea lui Dumnezeu și folosirea obiectelor materiale pentru închinare. Iconodulii, precum Ioan Damaschin, au apărat icoanele ca mijlocii vizibile ale divinului, în timp ce iconoclaștii au denunțat venerarea lor ca o formă de idolatrie. Acest conflict reflectă nu numai diferențe teologice, ci și tensiuni politice, unde icoanele simbolizează rezistența culturală și identitară în fața influențelor externe, în special islamul, care interzice reprezentarea figurativă.

Icoanele sunt considerate obiect-suport al credinței, materia în slujba sacrului. Icoanele nu sunt simple imagini. Ele sunt percepute ca obiecte care întruchipează o prezență divină reală. Acest materialism religios depășește cadrul simbolismului: pigmenții, lemnul, aurul și ritualurile de fabricație contribuie la sacralitatea obiectului. În contextul ortodox, o icoană nu este un tablou obișnuit, ci o fereastră către cer. De exemplu, alegerea materialelor și a tehnicilor iconografice urmează canoane stricte, reflectând ideea că materia însăși poate fi transfigurată de sacru. Acest concept se alătură noțiunii creștine de cosmos sfințit, în care lumea materială participă la misterul divin. Icoanele au asemănări funcționale cu relicvele. Ele devin puncte tangibile de contact cu sacrul. Utilizarea liturgică a icoanelor, precum procesiunea sau sărutul lor ritual, subliniază rolul lor performativ în viața religioasă. Prin aceste practici, obiectul devine un vector al devotamentului colectiv, concretizând unitatea confesională.

Divergențele în utilizarea icoanelor au contribuit la formarea identităților confesionale între Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică. În timp ce Ortodoxia a menținut o tradiție vizuală bogată, catolicismul a pus mai mult accent pe alte forme de artă liturgică, în special pe statui. Aceste distincții reflectă sensibilități teologice diferite: ortodoxia favorizează o abordare contemplativă și mistică, în timp ce catolicismul evidențiază o dimensiune narativă și educațională. Respingerea sau acceptarea icoanelor este, de asemenea, un semn de identitate în relațiile dintre creștini și musulmani. Invaziile islamice în pământurile creștine au întărit valorificarea icoanelor ca simboluri ale rezistenței culturale și religioase. În Europa de Est, în special în Rusia, icoanele au servit drept liant cultural în fața influențelor externe. În secolul al XVI-lea, Reforma protestantă a respins icoanele ca simboluri ale unei superstiții catolice percepute ca fiind corupte. Iconoclasmele protestante ilustrează un punct de cotitură decisiv: ruptura cu medierea materială în cult. Bisericile reformate prețuiesc Cuvântul scris în detrimentul imaginilor, marcând o diviziune teologică și culturală cu tradițiile iconodule.

Astăzi, icoanele își transcend uneori funcția religioasă pentru a deveni obiecte culturale și artistice. Cu toate acestea, în comunitățile ortodoxe, ele rămân un pilon al credinței și un vector de identitate. Cercetările în antropologia religioasă evidențiază rolul lor în reziliența comunității în fața crizelor de identitate. Icoanele continuă să joace un rol unificator în diasporele ortodoxe, unde întruchipează o legătură tangibilă cu trecutul și tradiția. Materialitatea lor, departe de a fi o simplă curiozitate istorică, mărturisește o capacitate de durată de a îmbina spiritualul și socialul. Practicile devoționale, cum ar fi sărutul, tămâierea sau ungerea icoanelor, ilustrează modul în care credincioșii interacționează fizic cu sacrul. Aceste interacțiuni corporale întruchipează o viziune a religiei în care divinul poate fi atins, văzut și simțit prin obiectul material. Astfel, icoanele materializează experiența religioasă, devenind o punte tangibilă între credincios și transcendență.

Am spus că icoanele sunt markeri ai identității confesionale. Ele sunt obiecte religioase care joacă un rol central în definirea și afirmarea identităților confesionale. Estetica, utilizarea și interpretarea lor variază în funcție de tradițiile religioase, reflectând diviziunile și specificul cultural. În Biserica Ortodoxă, icoanele sunt instrumente liturgice,, dar și simboluri ale unității comunității. Fiecare biserică are o catapeteasmă, un zid de icoane care separă altarul de restul spațiului liturgic. Această aranjare spațială reflectă o teologie specifică, în care vizibilul și invizibilul sunt articulate într-un spațiu material. În plus, stilurile artistice ale icoanelor variază între regiuni, întărind identitățile etnice și naționale. De exemplu, icoanele bizantine diferă semnificativ de icoanele rusești, fiecare purtând semne ale tradițiilor locale. Istoria iconoclasmului, în special în Imperiul Bizantin, arată cum icoanele au fost în centrul dezbaterilor privind identitatea religioasă. Iconoclaștii au respins icoanele ca manifestări ale idolatriei, în timp ce iconodulii le considerau esențiale pentru venerația divină. Aceste conflicte nu au modelat doar teologia creștină, ci și granițele confesionale dintre ortodoxie și alte forme de creștinism. Astăzi, icoanele continuă să joace un rol în construirea identității, nu numai pentru comunitățile religioase, ci și în contexte seculare. Migranții ortodocși folosesc adesea icoanele ca repere ale continuității culturale în societățile gazdă, în timp ce anumite icoane devin obiecte de curiozitate sau de consum în societățile occidentale. Această mișcare a icoanelor în contexte seculare ridică întrebări cu privire la rolul lor în identitățile multiple și hibride. Într-o perspectivă antropologică icoanele relevă o funcție dublă: pe de o parte, sunt obiecte prin care se materializează sacrul; pe de altă parte, sunt instrumente de distincție identitară. În acest sens, ele fac posibilă articularea unei abordări a religiei care să includă materialitatea ținând cont de dinamica culturală și politică. Ele sunt „obiecte de frontieră”, în sensul că circulă între sferele religioase, culturale și politice. Această circulație reflectă capacitatea lor de a purta semnificații multiple, care variază în funcție de contexte și interpretări. În situații de criză, icoanele devin simboluri ale rezistenței. Materialitatea lor oferă permanență în fața amenințărilor, în timp ce prezența lor întărește sentimentul de apartenență și continuitate.

Dar ce ne spun icoanele despre relația dintre credincios, comunitatea religioasă și materialitatea sacrului? Materialismul religios, o perspectivă care subliniază rolul obiectelor în practicile spirituale, oferă un cadru pentru înțelegerea icoanelor nu ca simboluri imateriale, ci ca obiecte materiale purtătoare de acțiune. Ele dezvăluie o dinamică complexă între credință, societate și materialitate. Icoanele sunt obiecte ale materialității religioase. Materialele folosite (lemn, pigmenți, aurire), ritualurile care înconjoară crearea lor și binecuvântarea lor conferă icoanelor o aură sacră. Această materialitate nu se limitează la obiectul în sine: se extinde la spațiul în care este afișată icoana, la modul în care este manipulată și la gesturile liturgice care o însoțesc.  În contexte moderne, icoanele sunt folosite și ca simboluri naționale. În Rusia, de exemplu, icoana Fecioarei din  Vladimir este atât un obiect religios, cât și o emblemă a identității naționale. Aceasta ilustrează modul în care granițele dintre sacru și profan se estompează în construirea identităților colective.

Venerarea icoanelor nu este un act pur individual. Ea face parte dintr-o practică colectivă. Pelerinajele la icoane celebre, ritualurile comunitare de venerare și ceremoniile publice în jurul icoanelor întăresc sentimentul de apartenență. Modernitatea a introdus, însă, tensiuni în rolul icoanelor. Pe de o parte, ele sunt reapropriate în contexte seculare, de exemplu ca obiecte de artă sau de decor. Pe de altă parte, ele rămân elemente de rezistență la secularizare. De exemplu, renașterea Ortodoxiei în Europa de Est după căderea comunismului a văzut o reafirmare a rolului icoanelor în sfera publică. Tensiunea dintre materialitatea icoanelor și rolul lor spiritual reflectă o dinamică mai largă: aceea a coexistenței dintre credințe și materialitatea lor. Icoanele arată că sacrul nu este doar o chestiune de transcendență; este întruchipat și în obiecte și practici umane.

Materialismul religios, în opoziție cu o concepție dualistă a religiei care separă spiritul și materia, insistă că obiectele materiale sunt mediatori indispensabili ai sacrului. Din această perspectivă, icoanele nu sunt simple suporturi vizuale, ele întruchipează o prezență reală. Tradițiile creștine ortodoxe, în special, afirmă că icoana nu este o imagine „a lui Dumnezeu”, ci o manifestare tangibilă a realității divine. Venerarea icoanelor se bazează pe o filozofie implicită în care materialul nu este devalorizat, ci sfințit. Teologia icoanelor, așa cum a fost formulată de Ioan Damaschin, susține că reprezentarea materială a invizibilului este posibilă datorită Întrupării lui Hristos. Această viziune stabilește o ontologie în care materia poate participa la ființa divină. Din punct de vedere filosofic, icoana angajează o reflecție asupra dialecticii dintre imagine și referentul său, sau „prototipul” său. Icoana nu este un scop în sine, ci o mediere către arhetipul pe care îl reprezintă. Această dialectică poate fi analizată prin conceptul de „reprezentare prezentă”: icoana nu se mulțumește să semnifice absența a ceea ce reprezintă, ea îi manifestă și prezența. Pentru filozofi precum Hans-Georg Gadamer, această dinamică reamintește funcția artei ca mod de apariție a adevărului. Totuși, în cazul icoanelor, această manifestare este legată în mod explicit de un adevăr transcendent și spiritual. Din perspectivă fenomenologică, putem spune că icoana acționează ca un „orizont de inteligibilitate”. Acesta oferă un cadru prin care indivizii își percep apartenența de credință prin materialitatea icoanei care este inseparabilă de funcția sa identitară.

Icoanele, prin natura lor duală materială și spirituală, locuiesc la o graniță între sacru și profan. Ele contestă o dihotomie clasică, arătând că materia poate deveni vectorul unei prezențe transcendente. Această tensiune este deosebit de evidentă în dezbaterile despre idolatrie, care pun sub semnul întrebării statutul ontologic al icoanelor. Pentru Paul Tillich, de exemplu, idolatria apare atunci când obiectul material devine un scop în sine, în loc să îndrepte spre absolut. Icoanele ortodoxe scapă de această critică integrând o teologie a medierii. Pentru ortodocși, icoanele nu sunt adorate, ci venerate ca vectori sau canale către divin.

Icoanele joacă un rol major în transformarea profanului. Într-o lume din ce în ce mai secularizată, icoanele continuă să fie active în practicile culturale și artistice. Ele sunt integrate în spații seculare, unde își pierd uneori sensul religios inițial pentru a deveni obiecte de artă sau simboluri culturale. Această reapropriere ridică problema capacității lor de a-și menține puterea sacră în contexte non-confesionale. Din punct de vedere filosofic, acest lucru pune la îndoială puterea obiectelor de a transcende contextul lor inițial. Icoanele mărturisesc astfel o „rezistență materială”: ele păstrează, în însăși materialitatea lor, o deschidere către o realitate care depășește imediatul. Icoanele ilustrează o filozofie în care obiectele sunt mediatori activi între diferite registre ale realității. Materialitatea lor, departe de a fi un obstacol în calea transcendenței, devine teologic locul apariției sale. Identitatea confesională, la rândul ei, se bazează pe un joc complex între însușire și diferențiere. Icoanele arată cum obiectele materiale pot deveni locuri de negociere identitară, atât deschise dialogului intercultural, cât și înrădăcinate în tradiții specifice.