Funcția simbolică și politică – Materialismul religios și identitatea confesională (17)

Funcția simbolică a religiei nu se limitează la un rol spiritual. Ea se extinde la o funcție politică, în care simbolurile religioase devin markeri de identitate și instrumente de putere. Simbolurile religioase intervin frecvent în dezbaterile politice, fie pentru a reafirma o identitate națională, fie pentru a distinge un grup social de altul. Simbolurile religioase și confesionale, precum vălul în anumite societăți, sau crucea în altele, depășesc simpla lor funcție religioasă pentru a deveni obiecte de dezbatere, de revendicări și chiar de legislație. Problema secularismului, de exemplu, arată cum simbolurile religioase pot fi reglementate pentru a reafirma neutralitatea unui spațiu public sau, dimpotrivă, pentru a denunța excluderea unei identități confesionale. Funcția simbolică a religiei în aceste cazuri nu este doar estetică sau rituală, ci și politică. Prin simboluri religioase, o comunitate își afirmă existența, diferența și apartenența sa, în timp ce puterea politică își însușește sau respinge acest simbolism pentru a întări sau contesta autoritatea grupurilor respective. În context politic, materialitatea religioasă devine astfel o problemă de putere. Obiectele de cult, îmbrăcămintea, locurile sacre și chiar ritualurile sunt interpretate ca elemente ale puterii sociale și politice, care ghidează comportamentul și marchează limitele unei identități colective. Moscheile, bisericile, templele și chiar cimitirele devin locuri de exprimare a identității confesionale, dar și repere teritoriale și politice care întăresc sentimentul de apartenență sau, dimpotrivă, semnalează o diferență. Dimensiunea materială a religiei capătă sens doar atunci când este integrată într-un context de identitate confesională. Or, identitatea confesională nu se construiește doar în jurul credințelor interne, ci și prin simboluri, obiecte și practici vizibile. Aceste elemente, ancorându-se în dinamica politică, permit indivizilor și grupurilor să se identifice, să se distingă și să se poziționeze într-un spațiu social. Identitatea confesională devine atunci un teren de exprimare și recunoaștere politică. În societățile democratice, în care coexistă mai multe sisteme religioase, recunoașterea identității confesionale devine o problemă politică fie pentru a obține drepturi, fie pentru a apăra o cultură, fie pentru a revendica o istorie. Căutarea recunoașterii unei comunități religioase sau confesionale în spațiul public este adesea o luptă pentru menținerea sau obținerea unui statut simbolic legitim, într-un spațiu în care religia se confruntă cu secularismul sau cu forme de secularizare.

Expresiile materiale ale religiei, la intrarea în spațiul public, provoacă adesea tensiuni între sacru și profan. Simbolurile religioase, atunci când apar în sfere tradițional laice, precum instituțiile publice sau spațiile comune, sunt percepute ca intruziuni. Pe de altă parte, în anumite culturi sau comunități, omniprezența simbolurilor religioase în sfera publică este văzută ca o afirmare necesară a unei identități amenințate. Aceste tensiuni relevă modul în care spațiul public devine un câmp de luptă simbolic în care recunoașterea identităților confesionale se ciocnește de principiile neutralității sau diversității. Materialismul religios pune în lumină această dinamică, arătând cum atașamentul față de obiectele și practicile religioase nu este doar o mărturie a credinței, ci și un mijloc de afirmare a apartenenței și a legitimității cuiva în societate. Funcția simbolică și politică a religiei în contextul materialismului religios arată că identitatea confesională se construiește într-un spațiu de negociere între sacru și profan, între privat și public, între material și spiritual. Această construcție cunoaște acte succesive și grade diferite de manifestare.

Un prim act este cel al acțiunii sociale religioase ordonate. Funcția simbolică a acțiunii religioase ordonate constă în capacitatea sa de a crea și întări legături sociale. Ea nu se limitează la manifestările individuale de credință, ci se extinde la practicile colective care unesc indivizii în jurul valorilor comune. Riturile religioase, procesiunile, rugăciunile colective și chiar veșmintele și simbolurile sacre, cum ar fi crucea sau semiluna, transcend experiența individuală pentru a crea o identitate comună, permițând astfel membrilor unui grup să se definească față de ceilalți. Funcția simbolică are o semnificație politică și atunci când acțiunile religioase ordonate devin vectori de exprimare a identității și de rezistență la alte structuri de putere. În acest context, actul religios colectiv, fie că ia forma unei rugăciuni publice, fie a unei demonstrații sau a unui festival religios, devine un mijloc de reafirmare a prezenței și a drepturilor unei comunități. Simbolurile religioase, investite cu un sens transcendent și material, devin instrumente de revendicare și autodefinire. Materialismul religios în acțiunea socială ordonată consideră religia ca o forță întruchipată în elemente tangibile, vizibile. Aceste elemente materiale, departe de a fi incidentale, sunt esențiale pentru structurarea comportamentului social și politic. Obiectele de cult, locurile sacre, hainele religioase și chiar relicvele devin semne de identitate care ghidează acțiunea socială și întruchipează apartenența confesională. În acest context, acțiunea ordonată în jurul obiectelor religioase – fie o procesiune în jurul unei statui, fie o rugăciune colectivă într-o moschee sau un marș de solidaritate în apărarea unui loc sacru – manifestă o identitate colectivă și o coeziune socială. Această acțiune, ordonată de elemente materiale încărcate de simbolism, devine un mijloc de afirmare a unei identități confesionale în fața unor contexte politice uneori ostile sau laice. Prin repetarea ritualurilor și practicilor, indivizii integrează o identitate colectivă care depășește individualitatea lor. Această integrare conferă identității confesionale o dimensiune politică, deoarece organizează nu numai practicile de credință, ci și relațiile de putere în cadrul societății. În plus, acțiunea socială ordonată face posibilă diferențierea unui grup de credință de alte comunități, religioase sau nu, prin definirea propriilor limite și standarde. De exemplu, procesiunile publice sau evenimentele religioase devin momente în care comunitatea își exprimă unitatea și diferența față de alte grupuri sociale. În societățile democratice, în care coexistă mai multe identități confesionale, aceste acțiuni ordonate permit fiecărui grup să-şi marcheze locul şi să-și revendice legitimitatea în spațiul social şi politic. Acțiunea socială ordonată, atunci când este investită cu simboluri religioase, intră în conflict cu alte ordini sociale, în special cu cea a secularismului și neutralității în spațiul public. Simbolurile și practicile religioase sunt afirmații identitare care pun sub semnul întrebării separarea dintre sfera publică și cea privată. Această confruntare între ordinul religios și ordinul laic relevă modul în care identitatea confesională exprimată prin acte sociale ordonate, devine o cerere de vizibilitate și recunoaștere în spațiul politic. Conflictele din jurul simbolurilor religioase, precum vălul din anumite democrații laice, ilustrează această tensiune între acțiunea socială ordonată de norme religioase și o ordine socială laică. Identitatea confesională pretinde, manifestându-se public prin acte ordonate, să conteste normele stabilite, afirmând în același timp dreptul la diferență și vizibilitate. În acest context, acțiunea religioasă ordonată nu urmărește doar cultivarea unei identități spirituale, ci devine o strategie de poziționare în domeniul politic. Momentul în care are loc acțiunea socială ordonată este un moment simbolic pentru structurarea și transformarea identității confesionale. Acest moment nu este un simplu act repetitiv, ci un moment de creare a identității în care fiecare membru al grupului se cunoaște și se recunoaște ca aparținând aceleiași comunități. Simbolismul și materialitatea actului social ordonat întăresc coeziunea internă în timp ce distinge grupul de ceilalți. Acțiunea ordonată este așadar și un spațiu de transformare în care valorile și convingerile comunității evoluează ca răspuns la provocările externe. Atunci când o comunitate religioasă se confruntă cu presiuni politice sau culturale, ea își modifică sau adaptează practicile pentru a se poziționa mai bine și pentru a-și consolida identitatea. Acest moment al acțiunii ordonate devine apoi un act politic, un moment de rezistență sau de reafirmare care articulează tensiunile dintre tradiție și adaptare.

Un al doilea act al negocierii între sacru și profan este invenția sau re-invenția comunitară a funcției simbolice. Funcția simbolică a religiei nu se naște într-un vid social. Ea este produsul unei elaborări colective. Ea constă într-un proces de reapropriere și reînnoire constantă a simbolurilor religioase. Fiecare comunitate, în specificul ei cultural și istoric, își modelează propria versiune a sacrului prin obiecte, practici și reprezentări simbolice care îi sunt unice. Procesul de creație simbolică servește ca răspuns la tensiunile și provocările cu care se confruntă comunitățile, fie ele politice, sociale sau economice. Funcția simbolică a religiei, departe de a fi statică, se reinventează continuu pentru a se adapta nevoilor momentului. Caracterul ei dinamic este un instrument politic puternic, deoarece simbolurile religioase devin nu numai indicatori de identitate, ci și instrumente de rezistență și revendicări. Atingând, purtând sau văzând obiecte religioase simbolice, membrii comunității intră într-o relație directă și intimă cu sacrul, ancorându-și astfel credința într-o realitate fizică și imediată. Elementele materiale ale sacrului nu se limitează la exprimarea ideilor religioase. Ele poartă, înainte de toate și după toate, o memorie colectivă. Prin reaproprierea acestor obiecte sau practici, comunitățile religioase perpetuează tradițiile și o istorie care le leagă de trecut, permițându-le în același timp să se adapteze la contextele prezente. Astfel, dimensiunea materială a religiei devine un vector de transmitere și un mijloc de stabilizare a identității confesionale în fața evoluțiilor și tensiunilor sociale. Identitatea confesională, în acest cadru, nu este o simplă reflectare a convingerilor individuale, ci un produs comunitar, o invenție comunitară. Ea este construită prin practici comune, simboluri recunoscute și memorie colectivă, căpătând o dimensiune politică atunci când simbolurile confesionale intră în spațiul public sau interferează cu regulile sociale și politice ale unui stat laic. Simbolurile religioase și practicile confesionale capătă un rol politic de îndată ce sunt reinvestite de comunitate în contextul luptelor identitare și sociale. Însușirea politică a funcției simbolice de către comunități arată modul în care acestea se adaptează la realitățile sociopolitice. În fața unor norme care caută, de exemplu, să limiteze vizibilitatea religiei în spațiul public, anumite comunități își întăresc simbolismul pentru a rezista asimilării culturale percepute ca amenințătoare. Funcția simbolică a religiei devine atunci un instrument de luptă politică, nu împotriva modernității în sine, ci împotriva unei forme de modernitate care tinde să facă anumite identități invizibile sau marginalizate. Anumite comunități percep această invizibilitate ca un atac direct asupra identității și istoriei lor. Invenția comunitară a funcției simbolice devine, astfel, vectorul unei cereri de vizibilitate.  

Un alt act important al negocierii între sacru și profan care participă la producția funcției simbolice și politice a religiei este politizarea simbolurilor religioase. Simbolurile religioase ocupă un loc central în conversia politică a expresiei religioase. Într-o lume marcată de globalizare și tensiuni identitare, simbolurile religioase devin repere ale diferenței și instrumente de mobilizare politică. De exemplu, crucea creștină, hijabul musulman sau chiar ritualurile evreiești ortodoxe, concepute inițial ca expresii de credință, capătă semnificații politice în contexte de confruntare identitară sau revendicări de drepturi. Dezbaterile asupra secularismului din Franța, de pildă, ilustrează modul în care obiectele și practicile religioase pot fi folosite pentru a reconfigura granițele dintre sfera publică și cea privată. Politizarea simbolurilor religioase reflectă tensiunile dintre universalismul republican și pluralismul identitar, evidențiind mecanismele prin care religia, prin manifestările sale materiale, devine un instrument de negociere politică. Materialismul religios accentuează modul în care obiectele, spațiile și practicile religioase întruchipează sisteme de putere și apartenență. O moschee, un templu sau o biserică nu reprezintă doar lăcașe de cult, ci și spații politice în care are loc legătura dintre comunitate, teritoriu și putere. Construirea sau conservarea unui edificiu de cult devine un act politic, un mijloc pentru o comunitate de a se afirma în spațiul public și de a-și marca identitatea într-o societate pluralistă. La fel, obiectele sacre – icoane, statui, texte sacre – pot fi investite cu rol politic, devenind instrumente de rezistență sau de protest față de o autoritate percepută ca opresivă sau hegemonică. Materialitatea expresiei religioase – tangibilitatea ei – este folosită ca pârghie în luptele politice contemporane. Identitatea confesională, deși ancorată în tradițiile spirituale, este profund modelată de dinamica socială și politică.Conversia politică a expresiei religioase se bazează pe activarea identităților confesionale ca mijloc de mobilizare sau revendicări colective. Identitatea confesională devine o strategie de recunoaștere politică. Expresia religioasă, prin manifestările sale materiale și simbolice, este o modalitate puternică prin care grupurile religioase își afirmă prezența și își revendică un loc în discursul dominant. Această dinamică este ambivalentă. Pe de o parte, ea întărește solidaritatea în cadrul grupurilor de credință, oferind repere identitare și mijloace de rezistență. Pe de altă parte, ea exacerbează tensiunile cu alte grupuri sau instituții, în special în societățile în care secularismul este perceput ca ideal fundamental. O întrebare centrală în conversia politică a expresiei religioase este cea a autenticității. Atunci când practicile sau simbolurile religioase sunt reinterpretate în scopuri politice, ele riscă să-și piardă sensul spiritual inițial. Această tensiune ridică întrebări cu privire la funcția simbolică a unui alt act major în construcția materială a identității confesionale și anume utilizarea politică a religiei: în ce măsură expresia religioasă poate rămâne autentică atunci când este politizată? Și, în ce măsură această politizare este necesară sau inevitabilă în societățile în care religia este un vector puternic de mobilizare colectivă?

Încă din Antichitate, gânditorii au pus sub semnul întrebării rolul pe care religia îl joacă în construcția, legitimarea și funcționarea structurilor politice. Utilizările politice ale religiei nu se limitează la o anumită eră sau regiune, ci traversează secole și civilizații. Ele declanșează dezbateri în jurul unor concepte fundamentale precum suveranitatea, autoritatea, puterea, justiția și libertatea. În „Republica” lui Platon, religia este folosită ca instrument de menținere a ordinii sociale, în special prin „minciuna nobilă”, un mit menit să convingă cetățenii de rolul lor în cetate. Potrivit lui Platon, credința în valori transcendente este esențială pentru a cimenta unitatea socială și pentru a menține ierarhia politică. În context teologic, Toma d’Aquino a dezvoltat o teorie a suveranității divine, în care puterea pământească își găsește justificarea supremă în ordinea divină, un model care leagă religia de legitimitatea politică, afirmând că legea umană trebuie să se alinieze cu legea divină pentru a fi justă. Într-o perspectivă realist-pragmatică, Prințul lui Machiavelli nu consideră religia ca pe un adevăr transcendent, ci ca pe un instrument în slujba puterii. El afirmă că liderii trebuie să folosească convingerile religioase pentru a garanta stabilitatea statului și loialitatea cetățenilor. Religia devine astfel un mijloc de întărire a autorității politice și de canalizare a comportamentului individual într-un cadru colectiv. Modernitatea nu scapă nici ea de folosirea politică a religiei. Revoluția Franceză, de exemplu, deși anticlericală, a sacralizat principii seculare precum libertatea și egalitatea, ridicându-le la rangul de cvasi-religii civice. Rousseau, în Contractul social, teoretizează ideea unei „religii civile”, un sistem de credințe minimaliste menit să consolideze unitatea socială și angajamentul civic. În societățile postcoloniale, de asemenea, religia joacă un rol central în luptele pentru autodeterminare și reconstrucția națională. Mahatma Gandhi, de exemplu, a mobilizat principiile spirituale ale hinduismului pentru a legitima rezistența nonviolentă împotriva stăpânirii britanice. Contrar predicțiilor secularizării, religia continuă să joace un rol politic semnificativ și în democrațiile contemporane. În Statele Unite, de exemplu, discursul religios influențează puternic dezbaterile pe probleme sociale precum avortul sau căsătoria între persoane de același sex. Această suprapunere ridică tensiuni între libertatea individuală și valorile colective. Religia este mobilizată pentru a legitima puterea existentă și de regimurile autoritare sau hibride. Rusia contemporană sub Vladimir Putin exemplifică aceast demers, în care Biserica Ortodoxă este integrată politic într-o strategie care vizează întărirea naționalismului și delegitimizarea criticii interne și externe. Utilizarea politică a religiei ridică, însă, întrebări etice cu privire la manipularea convingerilor individuale în slujba puterii pentru că ea reduce religia la un instrument de propagandă și distorsionează vocația sa spirituală. Pe de o parte, religia, prin simbolurile și practicile sale, oferă un limbaj universal pentru a exprima aspirațiile colective, a mobiliza comunitățile și a contesta nedreptățile. Pe de altă parte, instrumentalizarea spiritualității dovedește că religia nu este niciodată neutră din punct de vedere politic. Ea este un spațiu de negociere, luptă și transformare, în care sunt în joc probleme fundamentale legate de identitate, recunoaștere și putere.