Lăcașuri de cult și temple virtuale în metavers – Materialismul religios și identitatea confesională (16)

Metaversul este un univers virtual în care utilizatorii pot interacționa, socializa și crea experiențe folosind avatare. Această lume digitală, îmbogățită de realitate augmentată și realitate virtuală, oferă o imersiune totală care transcende limitele geografice și fizice. Printre principalele caracteristici ale metaversului se numără: a) imersiunea – prin tehnologii precum realitatea virtuală (VR) și realitate augmentată (AR), utilizatorii se pot bucura de experiențe îmbogățite care imită sau depășesc interacțiunile din viața reală –, b) interactivitatea – utilizatorii pot interacționa nu numai cu lumea virtuală, ci și cu alți utilizatori în timp real – și c) creativitatea – metaversul permite utilizatorilor să-și creeze și să-și personalizeze mediile, dând frâu liber imaginației și creativității lor.

Metaversul ca loc de cult marchează o evoluție plină de consecințe în practicile religioase. Aceste spații, care pot varia de la biserici la temple sau la moschei, sunt platforme unde credincioșii se pot aduna, se pot ruga și își pot împărtăși credința. Spre deosebire de lăcașurile tradiționale de cult, aceste spații virtuale sunt accesibile oricui are o conexiune la Internet, eliminând barierele geografice. Ele pot fi modificate și adaptate în funcție de nevoile comunităților, ceea ce permite o mare flexibilitate în organizarea ritualurilor și ceremoniilor. În plus, oamenii de diferite credințe pot interacționa aici nu numai în mod independent de organizațiile sau de cadrele lor religioase, dar și în mod anonim, ceea ce favorizează dialogul interconfesional. Prin urmare, în contextul metaversului, spiritualitatea digitală ar putea fi văzută ca un răspuns la materialismul religios. În timp ce instituțiile religioase tradiționale sunt ancorate, fixate în structuri materiale și economice, spiritualitatea digitală oferă o alternativă fluidă și accesibilă care, în plus, respectă într-o mare măsură exigențele de intimitate ale credenței religioase. Acest contrast ridică o serie de întrebări dintre care trei se impun în mod special în raport cu dematerializarea practicii religioase, cu implicațiile economice și cu experiența spirituală.

Prima întrebare: cum afectează mutarea în spațiile virtuale modul în care indivizii își experimentează spiritualitatea? Spațiile, în special locurile sacre, structurează modul în care indivizii își percep și experimentează realitatea. Trecerea de la practica religioasă tradițională la cea virtuală transformă fundamental percepția asupra acestor spații sacre. În lumea virtuală, spațiul sacru nu mai are limite fizice, iar adunările religioase pot avea loc oriunde, în orice moment, eliminând distanța și timpul. Sacrul este asociat în mod tradițional cu un loc care întruchipează transcendența și care este diferit de viața de zi cu zi. În spațiile virtuale, această diferențiere devine mai puțin accentuată. Același dispozitiv folosit pentru a lucra, a juca sau a socializa devine interfața prin care individul intră în contact cu sacrul. Granița dintre profan și sacru este estompată ceea ce corespunde cu ștergerea punctelor de referință stabile în lumea contemporană. Rezultatul este o spiritualitate „lichidă” sau flexibilă, în care indivizii, în căutarea transcendenței, nu se mai simt constrânși de ritualuri fixe sau locuri predefinite. Ei își creează propriile călătorii spirituale online, selectând elementele religioase care rezonează cel mai mult cu ei, adesea printr-un proces de consum spiritual. Această flexibilitate duce la o experiență solitară și introspectivă a spiritualității, în care angajamentul comunității și colectiv au mai puțină importanță. Or, religia joacă un rol central în consolidarea legăturilor comunitare. Ritualurile religioase permit indivizilor să împărtășească experiențe semnificative, să-și afirme apartenența la un grup și să-și consolideze identitatea colectivă. Online, aceste ritualuri pot fi partajate prin mesagerie, întâlniri Zoom sau video live, dar interacțiunea directă și prezența fizică a altora, elemente esențiale ale multor ritualuri, sunt modificate sau chiar eliminate. Ritualurile permit momente de fuziune colectivă, în care distincțiile sociale sunt șterse în favoarea unei unități temporare. În metavers, această fuziune este dificil de realizat. Indivizii nu mai împărtășesc experiența fizică a unui spațiu comun, o voce colectivă sau gesturi coordonate. Dimpotrivă, aspectul neîncarnat al virtualului reduce riturile doar la elemente vizuale sau auditive, fără implicare corporală. „Distanța” impune o individualizare a experiențelor spirituale, fiecare persoană urmând propria interpretare, adesea fără supravegherea autorităților religioase tradiționale. În unele confesiuni, cum ar fi catolicismul, prezența fizică în timpul sacramentelor este indispensabilă pentru experiența harului divin. Pasajul online ridică întrebări teologice cu privire la însăși natura întrupării și a prezenței divine. În tradițiile mai flexibile, cum ar fi protestantismul evanghelic, dimensiunea credinței personale are prioritate față de locația fizică sau ritualul. Pentru aceste comunități, tranziția la virtual este trăită ca o adaptare legitimă la o lume în schimbare, în care credința poate fi exprimată individual și fără constrângeri. Credința devine o experiență subiectivă, eliberată de structurile formale, dar aceasta ridică problema autorității și continuității tradiției religioase.

A doua întrebare: pot exista lăcașuri virtuale de cult fără structurile economice care susțin instituțiile religioase tradiționale? Existența lăcașurilor virtuale de cult pare să sugereze că sacrul poate fi perceput independent de structurile materiale. Această aparentă independență este, însă, iluzorie. Conceptele de religie și de sacru sunt condiționate de contextele lor materiale și structurale. În lăcașurile virtuale de cult, absența structurilor fizice (cum ar fi o biserică sau un templu) ar putea simboliza, teoretic, o credință „pură” și dematerializată, nesupusă unor contingente economice. În realitate, aceste spații necesită infrastructuri digitale: platforme, servere, software și finanțare pentru întreținerea și dezvoltarea lor. Am putea vorbi chiar de o „economie sacră virtuală”, în care religia online devine dependentă de structurile tehnologice și comerciale. Lăcașurile de cult virtuale, oricât de „încorporate” ar părea, sunt adesea ancorate în rețelele financiare, fie în costurile tehnologiei, difuzării sau abonamentelor la servicii online. Această dependență pune sub semnul întrebării ideea de autonomie spirituală în virtual, care în cele din urmă apare legată de o nouă formă de materialism religios tehnologic. Religia servește și la organizarea relațiilor sociale și economice. În metavers monetizarea credinței capătă alte forme. Unele lăcașuri de cult virtuale sunt susținute prin donații online, altele sunt finanțate prin publicitate, abonamente sau chiar campanii de crowdfunding. Metaversul aduce cu sine o formă „à la carte” de participare religioasă, în care credincioșii finanțează ceea ce îi interesează sau îi atinge personal, mai degrabă decât să contribuie la sprijinul general al unei instituții. Materialitatea economică a metaversului transformă însăși natura comunității religioase, făcând-o nu numai fluidă și individualizată, dar și dependentă de dinamica pieței. Absența structurilor economice tradiționale favorizează astfel o atomizare a comunităților spirituale online, în care conexiunile devin temporare, iar relațiile economice mai puțin susținătoare și mai mult tranzacționale. Isus a afirmat că „acolo unde doi sau trei sunt adunați în numele Meu, acolo sunt Eu printre ei”, sugerând că prezența divină transcende locurile și structurile materiale. În realitatea contemporană, această viziune se confruntă cu costurile tehnologiei necesare pentru a crea un lăcaș virtual de cult. În plus, anumite tradiții religioase, precum islamul și iudaismul, evidențiază rolul comunitar al lăcașurilor de cult, și importanța acestora în transmiterea credinței, necesitând o anumită permanență și stabilitate, ceea ce presupune structuri economice solide. Închinarea virtuală poate fi suficient de legitimă fără aceste suporturi materiale? Ar putea fi închinarea virtuală o extensie a experienței spirituale individuale și colective dincolo de limitele materiale? Fără o bază economică care să îi asigure continuitatea este greu de menținut o închinare, fie ea și virtuală.

A treia întrebare: căutarea spirituală într-un spațiu digital poate fi la fel de autentică ca într-un lăcaș de cult fizic? Într-un spațiu digital materialitatea sacră este absentă, ridicând semne de întrebare cu privire la însăși posibilitatea realizării unui contact autentic cu divinul prin intermediul unui ecran. Experiența spirituală, însă, nu se bazează numai pe obiect sau loc, ci și pe conștiința intenționată a individului. O căutare spirituală ar putea fi, deci, autentică într-un spațiu digital dacă este investită cu intensitate și sinceritate. Autenticitatea spirituală în spațiul digital depinde în mare măsură de intenția și dispoziția interioară a individului. Deși digitalul este lipsit de trup, calitatea experienței spirituale ar putea fi ancorată în percepția și implicarea subiectivă a practicianului, indiferent de locație sau materialitate. Paradoxal, dematerializarea permite anumitor credincioși să se apropie de credința lor într-un context în care se simt mai puțin constrânși. Astfel, din perspectivă antropologică, experiența spirituală în spațiul digital poate fi autentică, dar transformată, luând o formă individualizată și neîncarnată care schimbă dinamica ritualității și a comunității. Potrivit anumitor tradiții religioase, precum creștinismul, iudaismul și islamul, sacrul este strâns legat de locuri particulare în care prezența divină se manifestă într-un mod tangibil și sacru, iar anumite rituri necesită prezență fizică, precum comuniunea în creștinism sau rugăciunile într-o moschee orientată către Qibla în Islam. Unele ramuri teologice moderne privesc, totuși, credința ca pe o experiență personală în care locația fizică nu este neapărat necesară, avansând ideea unei „prezențe absolute” a lui Dumnezeu în conștiința umană, care transcende nevoia de locuri fixe. Spiritualitatea online, în această perspectivă, este un spațiu autentic de întâlnire cu divinul, necondiționat de materialitate, ci de sinceritatea și deschiderea interioară a credinciosului. Este de remarcat faptul că în unele tradiții orientale, cum ar fi budismul zen, experiența spirituală nu este în mod necesar legată de un loc anume, ci de o stare de conștiință pe care o putem cultiva oriunde ne-am afla. Meditația, de exemplu, poate fi practicată online cu un ghid spiritual și rămâne o practică autentică în esența sa. Întrebarea autenticității teologice a sacrului digital rămâne, deci, deschisă. Lăcașurile de cult digitale oferă un nou spațiu de transcendență, dar valabilitatea lui spirituală este percepută ca incompletă de cei pentru care materialitatea și sacralitatea sunt intrinsec legate.

Lăcașurile virtuale de cult și templele din Metavers sunt forme virtuale ale materialismul religios unde spiritualitatea digitală și autenticitatea experiențelor religioase depind de relația dintre tehnologie și de gândirea credinciosului în ceea ce privește practicile sale religioase.