Competența spirituală – Materialismul religios și identitatea confesională (15)

Competența spirituală este capacitatea unui individ de a explora, înțelege și integra dimensiunile profunde ale existenței sale într-un cadru transcendent. Ea include autocunoașterea, stăpânirea emoțiilor, înțelepciunea, înțelegerea realităților metafizice, precum și capacitatea de a trăi în armonie cu principiile etice universale. Competența spirituală nu depinde nici de apartenența la o anumită tradiție religioasă, nici de dobândirea de bunuri materiale, ci de realizarea unui echilibru interior și a unei legături cu ceea ce este considerat sacru. Principalele componente ale competenței spirituale sunt a) reflecția interioară și autocunoașterea – confruntarea cu întrebări existențiale care transcend nevoile imediate ale lumii materiale –, b) înțelepciunea etică – înțelegerea consecințelor morale ale acțiunilor cuiva și alinierea la principiile etice și c) exercițiul meditației și contemplării – practici care permit deschiderea către o dimensiune transcendentă și depășirea preocupărilor materialiste. Competența spirituală, prin urmare, nu se limitează la simpla adeziune la credințe religioase sau la practici externe. Ea necesită o dezvoltare interioară și o activitate constantă asupra sinelui, care o deosebește radical de aspectele superficiale ale vieții religioase precum imaginea publică sau respectul pentru codurile confesionale.

Spre deosebire de competența spirituală, care urmărește să depășească nevoile materiale pentru a obține o formă de elevație interioară, materialismul religios tinde să lege prosperitatea materială cu succesul spiritual. Această tendință este vizibilă în special în teologia prosperității, dar există sub diferite forme în multe tradiții religioase. Ea este în tensiune cu competența spirituală. Materialismul religios îndepărtează atenția de la problemele spirituale centrate pe dezvoltarea interioară, pentru a se concentra pe succesul exterior, vizibil, pe practicile religioase mecanice, golite de dimensiunea lor etică sau contemplativă. Pe acest teren materialismului religios i se alătură identitatea confesională ancorată în tradiție și comunitate, apartenența la o anumită tradiție religioasă, cu credințele, ritualurile și valorile ei. Spre deosebire de competența spirituală, care este un proces individual și introspectiv, identitatea confesională este strâns legată de codurile sociale și culturale, precum și de instituțiile religioase. Identitatea de credință conectează individul la o anumită comunitate religioasă, cu care împărtășește credințe și practici, coduri, doctrine și ritualuri religioase predeterminate și nenegociabile. Raportul dintre competența spirituală și identitatea confesională nu exclude nici o potențială complementaritate: identitatea credinței oferă structura inițială pentru dezvoltarea competenței spirituale punând la dispoziția credinciosului narațiuni, practici și învățături care ghidează căutarea spirituală. Dar, pe măsură ce credinciosul își dezvoltă competența spirituală, el este confruntat cu nevoia să treacă dincolo de granițele identității credinței sale confesionale. Apare, astfel, în experiența religioasă o tensiune cu doctrinele rigide sau practicile fixe care nu mai satisfac nevoile spirituale în evoluție ale cuiva.

Așa cum am subliniat mai sus, competența spirituală și materialismul religios sunt în tensiune directă, deoarece se bazează pe valori opuse. Prima caută să depășească preocupările materiale pentru a ajunge la un nivel superior de conștiință, în timp ce al doilea le plasează în centrul practicii religioase. Aceasta ridică o întrebare fundamentală despre modul în care religiile tratează legătura dintre lumea materială și căutarea spirituală. În unele tradiții, cum ar fi budismul sau sufismul, atașamentul material este văzut ca un obstacol în calea iluminării, în timp ce în altele este văzut ca un indicator al binecuvântării. Raportul paradoxal de tensiune și complementaritate între competența spirituală și materialismul religios, însă, își găsește cea mai puternică ilustrație în managementul organizațiilor religioase. Organizațiile religioase, fie că sunt tradiționale sau contemporane, se disting prin misiunea lor de a promova valori spirituale și etice. În acest context, competența spirituală devine un atu major pentru lideri și manageri. Liderii care au competențe spirituale sunt un „exemplu viu” al valorilor pe care le predică, inspiră încredere și loialitate. Ei sprijină membri în călătoria lor spirituală, oferind antrenament spiritual, retrageri pentru introspecție și analiză sau momente de reflecție. Ei promovează conversații deschise și respectuoase despre subiecte dificile, permițând o dinamică pozitivă în cadrul comunității. Competența spirituală este, de asemenea, considerată esențială pentru managementul resurselor umane în organizațiile religioase. Ea ajută la crearea unui mediu de lucru sănătos și etic, care are ca rezultat motivarea și implicarea angajaților. Prin întărirea competenței spirituale în timpul procesului de recrutare, organizațiile se pot asigura că membrii echipei împărtășesc valori similare și sunt capabili să interacționeze empatic cu membrii comunității. În sensul acesta este împărtășită convingerea ca formarea angajaților nu ar trebui să se limiteze la abilități tehnice, ci ar trebui să includă și module despre competența spirituală pentru a le consolida capacitatea de a gestiona situații încărcate emoțional.

În ciuda avantajelor sale pragmatice, managementul bazat pe competență spirituală prezintă provocări majore în raport cu materialismul religios, cum ar fi, de exemplu, managementul diversității. Organizațiile religioase reunesc adesea membri cu credințe, practici și interpretări spirituale variate. Provocarea materialismului religios constă în capacitatea de a crea un mediu incluziv în care toate vocile să fie auzite și respectate, un mediu unde managerii să fie instruiți pentru a naviga în această diversitate, menținând în același timp un cadru etic consistent. De asemenea, o altă provocare a materialismului religios adresată competenței religioase este menținerea unui echilibru între spiritualitate și aspectele practice ale managementului. Managerii sunt constrânși să jongleze cu cerințele administrative, rămânând în același timp fideli misiunii spirituale a organizației. Acest lucru necesită o viziune clară și un angajament autentic față de valorile spirituale, chiar și în materialitatea deciziilor de zi cu zi. Rezistența la schimbare comportă și ea o provocare imensă pentru un management bazat pe competență spirituală. Implementarea practicilor manageriale bazate pe competența spirituală întâmpina o rezistență puternică în organizațiile cu structuri și tradiții adânc înrădăcinate. Managerii confruntați cu această rezistență sunt împărțiți între a asculta preocupările membrilor atașați structurilor sau formelor de evlavie tradiționale și a explica potențialele beneficii ale unei abordări spirituale.

Podul dintre competența spirituală și managementul organizațiilor religioase este totdeauna condiționat de o materialitate. Chiar dacă teoretic pot fi formulate răspunsuri la aceste provocări, în realitate, în managementul organizațiilor religioase, transpunerea în act a competenței spirituale este favorabilă materialismului religios. Instruirea și atelierele de lucru pentru competențe spirituale destinate liderilor și angajaților cu scopul de a promova o mai bună înțelegere și integrare a principiilor spirituale în practica zilnică sau organizarea de sesiuni de discuții de grup și studii de caz din situații din viața reală, sunt expresii ale unui materialism religios camuflat sub imaterialitatea rezultatului incontrolabil căutat. Integrarea ritualurilor spirituale în viața organizațională de zi cu zi care întărește sentimentul de apartenență și coeziune, ascunde materialismul ei religios în suprastructura și finanțarea momentelor de meditație, rugăciune sau a cercurilor de împărtășire frățească pentru întărirea legăturilor comunitare. Până și exigența esențială de a stabili mecanisme de evaluare continuă pentru a măsura impactul practicilor manageriale bazate pe competența spirituală este în fond o provocare a materialismului religios. Feedback-ul regulat de la membrii comunității sub pretextul că poate ajuta la ajustarea abordărilor și poate asigura că nevoile spirituale ale indivizilor sunt luate prizoniere de materialismul religios fondat pe identitățile confesionale unde vizibilitatea evlaviei este un  semn al conformității cu doctrina divină.

Competența spirituală este o experiență individuală. Ea este legată ontologic de modul în care individul percepe realitatea. Este lumea pur materială, sau există o dimensiune spirituală sau transcendentală care scapă simplei observații senzoriale? Competența spirituală presupune o deschidere către o concepție nematerialistă a realității, unde sacrul, transcendentul sau invizibilul au un loc central. Platon, cu distincția sa între lumea sensibilă și lumea ideilor, sau Kant, cu conceptul său de imperativ categoric și dimensiunea numenală a realității, au explorat aceste întrebări ale transcendenței și realității. Competența spirituală presupune o recunoaștere a acestei dimensiuni invizibile, dar fundamentale a existenței, care face posibilă acordarea unui sens experiențelor umane, în special celor care transcend explicația rațională. Cum putem cunoaște și înțelege adevărurile spirituale? Cum putem să accesăm înțelepciunea spirituală? Prin experiență directă, meditație, rugăciune, prin studiul textelor sacre sau al filozofiilor spirituale? Competența spirituală sugerează o formă de cunoaștere diferită de modurile de gândire raționale și empirice. Este o cunoaștere intuitivă, experiențială și reflexivă, care nu se bazează pe observație exterioară, ci pe o interioritate profundă. Această formă de cunoaștere spirituală este asemănătoare cu ceea ce Henri Bergson a numit intuiție metafizică sau cu ceea ce misticii din diferite tradiții descriu ca o „unire” cu divinul sau cu absolutul.