Sectarismul – Materialismul religios și identitatea confesională (13)

Sectarismul se definește prin adeziunea strictă și exclusivă la un anumit grup religios sau ideologic, adesea însoțită de ostilitate față de cei din afara acelui grup. Din punct de vedere sociologic, este considerat un mecanism de excludere și protecție a identității care urmărește păstrarea integrității doctrinare a unui grup dat. Exclusivismul doctrinar se află în centrul sectarismului religios. El constă în credința că adevărul religios, spiritual sau doctrinar este deținut exclusiv de un anumit grup, în detrimentul altor convingeri și doctrine. Membrii unei secte religioase cred că au acces unic sau privilegiat la adevărul divin, revelație sau mântuire, în timp ce alții, fie că sunt membri ai altor grupuri religioase sau în afara oricărei structuri religioase, sunt percepuți ca fiind greșiți, pierduți sau condamnați. Această intransigență conduce la o lipsă de dorință de a se angaja în dialog cu alte perspective religioase sau de a tolera diferențele: celelalte credințe sunt false, greșite sau chiar periculoase. Sectarismul religios este caracterizat de o presiune intensă asupra membrilor grupului pentru a se conforma normelor și practicilor religioase specifice sectei. Această dinamică promovează coeziunea internă, dar cu prețul unui control social puternic, exercitat adesea de lideri carismatici sau autoritari. Membrii trebuie să adere la aceleași ritualuri, doctrine și coduri de conduită fără a le pune la îndoială. Orice abatere este sancționată, deseori ducând la mustrare, ostracism sau chiar excludere. Tot ceea ce vine din exterior este perceput ca o amenințare, ceea ce întărește izolarea grupului.

Sectarismul întâlnește materialismul religios atunci când presupune o distincție clară între grupul „ales” sau „pur” și restul lumii, care este considerat corupt, impur sau periculos. Această separare poate fi fizică prin trăirea în comunități închise sau ideologică prin adoptarea unei respingeri totale a valorilor și instituțiilor lumii exterioare. Unele secte se retrag din societate, creând comunități închise în care se aplică doar regulile lor. Lumea exterioară este percepută ca fiind degradată din punct de vedere moral, ceea ce justifică distanța față de legi, moravuri și instituții seculare. Sectarismul religios se bazează pe neîncredere, chiar pe ostilitate, față de oameni sau grupuri care nu împărtășesc aceleași convingeri. Această ostilitate poate duce la discursuri de ură, discriminare sau violență împotriva „celorlalți” care sunt percepuți ca o amenințare la adresa integrității grupului. Non-membrii sunt adesea demonizați, văzuți ca dușmani sau ispititori care caută să-i abată pe membri de pe calea adevărului. În unele cazuri extreme, bigotismul poate duce la forme de violență fizică sau simbolică împotriva persoanelor sau instituțiilor percepute ca ostile sau corupte.

În multe forme de sectarism religios, principala deschidere către materialismul religios se află în faptul că grupul este condus de un lider carismatic care deține o autoritate spirituală absolută. Acest lider este văzut ca un intermediar privilegiat între divin și membrii grupului, iar autoritatea lui nu este pusă la îndoială. Membrii trebuie să urmeze directivele liderului fără a le pune la îndoială, chiar dacă par extreme sau iraționale. Liderul devine centrul vieții religioase, cu adulare și supunere totală care poate înlocui credința în divinitate sau în textele sacre în sine. Pe fondul acesta, sectarismul religios se distinge adesea printr-o căutare a materialității purității morale sau doctrinare. Membrii caută să se conformeze unui ideal material de puritate spirituală, care poate fi interpretat uneori în moduri foarte rigide sau extreme. Grupul impune adesea reguli stricte cu privire la conduita personală, cum ar fi restricții privind sexualitatea, dieta, hobby-urile și chiar relațiile de familie. Orice inovație sau schimbare în doctrină sau practici este văzută ca o amenințare la adresa purității grupului.

Din întâlnirea sectarismului cu materialismul religios rezultă adesea o dimensiune misionară sau de prozelitism foarte puternică.  Grupul sectar caută în mod activ să-i convertească pe alții la cauza sa, uneori în mod agresiv sau intruziv. Scopul este adesea de a extinde influența sectei, consolidându-și în același timp puterea. Astfel, membrii sunt încurajați sau forțați să-și dedice timpul și resursele convertirii altora. Noii recruți sunt atrași cu promisiuni de mântuire, fericire sau beneficii materiale, dar o dată în grup, sunt constrânși să se conformeze normelor stricte ale sectei. Sectarismul religios se bazează adesea pe o viziune dualistă asupra lumii, opunând binele și răul, sacrul și profanul, purul și impurul. Grupul se consideră a fi de partea „binelui” și tot ce este în afara grupului este văzut ca parte a „răului”. În referință la materialitatea înconjurătoare, membri sunt încurajați să vadă lumea exterioară, inclusiv alte grupuri religioase sau autorități civile, ca forțe ale răului. Întâlnirea dintre sectarism și materialism religios induce un dualism care va justifica acțiuni extreme pentru protecția grupului, inclusiv violență sau ruptura completă de societate. De asemenea, sectele religioase sunt sub dominația materialismului religios atunci când pun accentul pe practici rituale specifice care servesc la deosebirea membrilor lor de alți credincioși. Aceste ritualuri pot fi simbolice, morale sau comportamentale, dar respectarea lor riguroasă ca semn de loialitate față de grup are ca scop punerea în vizibilitate a unei apartenențe sau a unei identități religioase. Intrarea în grup, de exemplu, necesită ritualuri specifice care marchează o schimbare a statutului, întărind identitatea colectivă. În același sens, sectele religioase impun practici regulate – rugăciuni, posturi, meditații – ca expresii materiale ale credinței colective.

Deși sectarismul și materialismul religios par opuse în esența lor – unul favorizând exclusivitatea ideologică, celălalt un atașament față de bunurile materiale – ele converg în efectele lor sociale, în relația lor cu identitatea colectivă și în instrumentalizarea credințelor religioase. Asemenea sectarismului care stabilește granițe rigide între membrii unui grup și cei care sunt excluși, materialismul religios creează diviziuni bazate pe criterii economice sau materiale. Adepții doctrinelor prosperității consideră bogăția ca o dovadă a credinței lor sau a alegerii lor divine, întărind astfel o ierarhie socială internă în care succesul material este un semn de binecuvântare. În acest context, cei care nu dețin bogății materiale sunt percepuți ca inferiori spiritual sau insuficient de evlavioși, chiar și în cadrul aceluiași grup religios. Sectarismul și materialismul religios se reunesc așadar în capacitatea lor de a crea dinamici de incluziune și excludere, dar pe criterii diferite – ideologice pentru primul, materiale pentru al doilea. În aceeași ordine de idei, trebuie notat și faptul că atât sectarismul cât și materialismul religios servesc la întărirea identității colective a unui grup. Într-un context sectar, acumularea de bunuri materiale sau succesul economic sunt considerate ca fiind o confirmare a aderării la doctrina grupului. Acest lucru creează un cerc virtuos în care loialitatea față de comunitate și succesul material se sprijină reciproc. În plus, această dinamică întărește distincția dintre grup și exterior: cei care nu împărtășesc aceleași convingeri sau care nu obțin același succes material sunt automat excluși. Deținerea de bunuri materiale devine apoi un marker al distincției identitare, care servește la legitimarea apartenenței la grup și la validarea ortodoxiei sectare.

Materialismul religios este instituționalizat în cadrul grupurilor sectare. Unele organizații religioase folosesc practici materiale ca mijloc de a-și controla membrii. Credincioșii sunt încurajați să contribuie financiar, sau chiar obligați să o facă, sub pretextul că aceste donații materiale sunt necesare pentru obținerea harurilor spirituale sau a mântuirii.  Instrumentalizarea bunurilor materiale pentru obiective spirituale întărește controlul social și economic exercitat de elitele religioase asupra adepților lor. Instituționalizarea materialismului religios pune, însă, sub semnul întrebării însăși natura spiritualului, deoarece aceste grupuri transformă căutarea transcendenței într-o tranzacție economică. Avem de a face cu o dinamică instituțională care îmbină valorile capitalismului și religiei într-o relație de exploatare reciprocă.

Convergențele dintre sectarism și materialismul religios fac posibilă legitimarea inegalităților economice. Atunci când bogăția este considerată nu numai ca un semn al favorizării divine, ci și ca un instrument de validare a ierarhiei spirituale, bogații sunt văzuți ca aleșii lui Dumnezeu, în timp ce săracii sunt adesea judecați ca fiind mai puțin puri din punct de vedere spiritual sau mai puțin credincioși. Această justificare a inegalității își găsește un ecou în anumite doctrine religioase materialiste, care susțin ideea că prosperitatea este o recompensă pentru cei care sunt disciplinați spiritual. Sectarismul și materialismul religios se contopesc într-un discurs care nu numai că acceptă, dar încurajează inegalitățile economice, legându-le de valorile religioase sau spirituale.