Fundamentalismul – Materialismul religios și identitatea confesională (11)

La prima vedere, fundamentalismul religios și materialismul religios par a fi total incompatibile. Fundamentalismul pledează pentru puritatea spirituală și separarea de lumea materială, subliniind primatul valorilor transcendente și morale. În contrast, materialismul religios alimentează o relație complexă între credință și căutarea bunurilor sau a puterii în această lume. Cu toate acestea, realitatea este alta: fundamentalismul religios este adesea, în mod paradoxal, strâns legat de structurile temporale de putere și de căutarea controlului forțelor politice, ceea ce îl duce inevitabil să interacționeze cu forme de materialism. Statele sau mișcările fundamentaliste folosesc resurse materiale și economice pentru a-și extinde influența, pentru a construi instituții puternice și pentru a-și menține autoritatea religioasă. Guvernele teocratice fundamentaliste folosesc abil economia pentru a-și stabili dominația religioasă, respingând în același timp materialismul ca atare. Fundamentalismul este una dintre cele mai convingătoare ilustrații ale faptului că puterea religioasă și puterea materială nu sunt neapărat opuse, ci sunt adesea împletite. Max Weber a arătat deja că mișcările religioase chiar și cele care par să se opună materialismului ajung adesea să valorifice puterea lor spirituală pentru a câștiga influență materială. Aceasta poate include construirea infrastructurii religioase, instituționalizarea practicilor caritabile sau chiar conducerea politică directă. Mișcările fundamentaliste sunt confruntate cu aceste realități materiale în efortul lor de a supraviețui, dar și, mai ales, a prospera. Instituțiile religioase au nevoie de resurse pentru a funcționa, iar fundamentalismul, în ciuda retoricii sale anti-materialiste, nu este scutit de această realitate.

Astfel raporturile care pot fi observate, de exemplu, între iudaismul fundamentalist și materialismul religios relevă tensiuni profunde, dar și interacțiuni subtile între credință și realitatea materială. Fie în respingerea explicită a materialismului de către Haredim și Neturei Karta, fie în sfințirea materialului printre Chabad-Lubavitch și sioniștii religioși, aceste curente demonstrează că și cele mai transcendentale credințe religioase sunt inevitabil influențate de condițiile materiale. Dialectica între transcendența spirituală și imanența materială ilustrează faptul că iudaismul fundamentalist, în ciuda opoziției sale aparente față de materialism, este profund ancorat în realitățile sociale, economice și politice care modelează societățile moderne. Iudaismul haredi, adesea descris ca ultra-ortodox, se caracterizează prin aderarea strictă la Halakha și o opoziție marcată față de modernitate și secularizare. Comunitățile haredi, fie că sunt hasidice sau lituaniene, încearcă să mențină o separare rigidă între viața religioasă și influențele materiale sau seculare. Cu toate acestea, la nivel practic, aceste comunități se confruntă cu realitățile materiale ale lumii moderne, în special cu privire la educație, locuințe și economie. Deși unele comunități haredi trăiesc într-o relativă autosuficiență, dependența lor de asistența publică sau contribuțiile filantropice arată o anumită interacțiune cu structurile economice moderne. Într-un fel, fundamentaliștii haredim sunt forțați să interacționeze cu lumea materială pentru a-și menține modul de viață. Sprijinul economic al yeshivotului, marilor școli talmudice, precum și familiile numeroase, dependente adesea de asistență socială, creează o realitate în care aspectele materiale influențează, chiar condiționează, viața religioasă. Astfel, deși se opun din punct de vedere filozofic materialismului, ei fac totuși parte din acesta la nivel practic, creând o tensiune între idealurile lor spirituale și nevoile materiale ale comunităților lor. În sionismul religios, pământul Israelului nu este doar un loc spiritual, ci și un teritoriu tangibil, a cărui cucerire și colonizare sunt văzute ca îndatoriri religioase. Această materializare a idealului mesianic este o formă de materialism religios, în care suveranitatea asupra pământului și crearea structurilor politice și economice evreiești devin acte de credință. Pe de o parte, sionismul religios recunoaște centralitatea dimensiunii materiale (pământul și statul), dar, pe de altă parte, susține că aceste acte sunt dirijate de o voință divină transcendentă. Acest amestec de materialism și teologie mesianică reprezintă un exemplu unic al modului în care o tradiție religioasă poate integra aspectele materiale în doctrinele sale spirituale. Grupul ultra-ortodox Neturei Karta se remarcă prin respingerea radicală a sionismului pe care ei îl consideră o întreprindere politică fără Dumnezeu și materialistă. Pentru ei, sionismul este o perversiune a iudaismului, deoarece încearcă să împlinească profețiile spirituale prin mijloace materiale. Deși opoziția lor față de materialism este atât politică, cât și teologică, ei depind material, ca și Haredim, de infrastructura modernă și de asistență socială. Acest paradox arată cum și cele mai antimaterialiste curente sunt ancorate în realități materiale pe care nu le pot ignora complet.

În ceea ce privește mișcarea Chabad-Lubavitch, ea se distinge prin insistența că fiecare act lumesc poate fi sacru dacă este făcut cu intenție corectă. Pentru Chabad, lumea materială nu trebuie respinsă, ci sfințită. Această viziune arată o abordare unică a materialismului religios, în care materia însăși este văzută ca un instrument divin.  

De asemenea, relația întreținută de islamismul fundamentalist cu materialismul religios prezintă o tensiune puternică: fundamentaliștii islamiști predică respingerea valorilor materialiste moderne (secularizare, capitalism, liberalism), fiind în același timp profund influențați de realitățile materiale în care aceștia operează. Salafismul jihadist, Frații Musulmani, Wahhabismul împărtășesc o viziune asupra lumii în care sharia trebuie să guverneze toate aspectele vieții, atât spirituale, cât și materiale. Capitalismul globalizat este criticat de islamiștii fundamentaliști pentru exploatarea resurselor și a populațiilor musulmane. Ei consideră că modelul economic modern este un vector al nedreptății sociale și al dependenței economice pentru lumea islamică, încurajând în același timp valori materialiste incompatibile cu islamul. În mod paradoxal, această respingere a capitalismului este însoțită de o utilizare pragmatică a tehnologiilor moderne și a rețelelor globale pentru a le răspândi mesajul. Mișcările islamiste, chiar și cele care susțin o respingere a modernității, folosesc pe scară largă instrumentele tehnologice moderne pentru a-și disemina ideologia. Statul Islamic (Daesh), de exemplu, a folosit internetul, rețelele sociale și platformele media moderne pentru a atrage recruți și a-și propaga viziunea despre un califat islamic. Această utilizare a instrumentelor materiale pentru un obiectiv spiritual arată cum materialismul religios se poate infiltra în practicile fundamentaliste, chiar și atunci când acestea se prezintă ca fiind în opoziție cu modernitatea. Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale acestei tensiuni dintre viziunea transcendentă a islamismului fundamentalist și materialitatea lumii contemporane este modul în care mișcările islamiste folosesc mecanismele economice moderne pe care altfel le critică. De exemplu, Arabia Saudită, o țară în care wahhabismul este dominant, a construit o economie modernă bazată pe petrol, exploatând resursele naturale pentru a participa activ la economia globală. Fundamentaliștii islamiști insistă asupra aplicării stricte a sharia în managementul economiei, cum ar fi respingerea ratelor cu dobândă (riba), încurajarea zakat-ului (pomana obligatorie) şi promovarea unei economii „morale”. Aceste măsuri urmăresc înlocuirea structurilor economice percepute ca fiind corupte cu practici islamice, creând legitimitate religioasă pentru gestionarea afacerilor materiale. O altă modalitate prin care mișcările islamiste își consolidează autoritatea este să acționeze ca protectori ai săracilor și a oprimaților, oferind servicii sociale, medicale și educaționale. Frăția Musulmană, de exemplu, a investit de mult în rețele de caritate pentru a câștiga încrederea celor săraci. Islamismul fundamentalist, în ciuda discursului său anti-materialist, nu poate scăpa nici el de materialitatea lumii moderne, iar această tensiune pune în evidență o mulțime de contradicții în practicile și aspirațiile sale.

În ceea ce privește creștinismul, bisericile evanghelice din Statele Unite sunt un exemplu emblematic. Deși majoritatea sunt fundamentaliste, ele au dezvoltat o puternică rețea media și financiară pentru a-și propaga convingerile. Încă din anii 1920, predicatori precum Aimee Semple McPherson au început să folosească radioul. Începând cu anii 1970, odată cu ascensiunea televiziunii prin cablu și a teleevangheliștilor precum Billy Graham, Oral Roberts și Pat Robertson, bisericile evanghelice au descoperit potențialul mass-media de a ajunge la publicul de masă. Când vorbim de materialismul religios creștin, importanța rețelelor media evanghelice nu poate fi subestimată. Canale precum TBN (Trinity Broadcasting Network) sau CBN (Christian Broadcasting Network) difuzează programe religioase către milioane de familii din întreaga lume. Aceste rețele oferă o programare variată, de la predicare la talk-show-uri și emisiuni educaționale, promovând în același timp o viziune fundamentalistă asupra creștinismului. Ele joacă, de asemenea, un rol esențial în formarea opiniei publice evanghelice, prin modelarea dezbaterilor politice și culturale în jurul unor teme precum avortul, căsătoria homosexuală și libertatea religioasă. De asemenea, platformele media evanghelice au adoptat rapid noile tehnologii, de la emisiuni de radio și televiziune la canale YouTube, podcasturi și rețele sociale. Aceste instrumente permit bisericilor evanghelice să ocolească mass-media tradiționale și să mențină contactul direct cu credincioșii lor, extinzându-și în același timp audiența globală. Această capacitate de a stăpâni instrumentele moderne de comunicare le oferă nu numai influență religioasă, ci și politică și culturală.

Din punct de vedere financiar, bisericile evanghelice, în special cele care susțin „teologia prosperității”, au dezvoltat rețele complexe de strângere de fonduri și management de afaceri. Teologia prosperității susține că binecuvântarea divină se manifestă prin succesul material și financiar al credincioșilor, transformând astfel căutarea spirituală într-o formă de capitalism religios. Teleevangheliștii care aderă la această teologie încurajează adesea donațiile financiare generoase, promițând închinătorilor că aceste contribuții vor fi răsplătite cu binecuvântări divine sub formă de prosperitate. Acest model financiar, care se bazează pe un flux constant de contribuții voluntare, a permis unor mega-biserici să strângă averi considerabile, transformându-le în adevărate companii de mai multe milioane de dolari. Figuri precum Kenneth Copeland și Joel Osteen au construit imperii financiare printr-o combinație de donații, vânzări de cărți și mărfuri și evenimente masive. Aceste structuri financiare evanghelice sunt susținute de tehnici moderne de marketing, folosind nu numai emisiuni de televiziune și site-uri web pentru a solicita donații, ci și evenimente de strângere de fonduri, campanii de strângere de fonduri online și aplicații mobile. Exploatarea comercială a credinței religioase, unde promisiunile spirituale sunt folosite pentru a justifica le materialismul religios instituțional.

Rețelele mass-media și financiare ale bisericilor evanghelice nu sunt doar structuri religioase sau comerciale. Ele au şi implicaţii politice majore. În Statele Unite, evanghelicii constituie un bazin electoral influent, în mare parte datorită capacității lor de a mobiliza resurse financiare și de a folosi mass-media pentru a promova agende conservatoare. Personalități politice precum Ronald Reagan, George W. Bush și Donald Trump au beneficiat de sprijin evanghelic în parte datorită capacității bisericilor de a influența opinia publică și de a finanța campanii politice. Rolul evanghelicilor în politica americană arată cum aceste rețele, ca expresie concretă a materialismului religios, pot transcende simpla sferă religioasă pentru a exercita o influență societală mai largă. Prin finanțarea organizațiilor de lobby, sprijinirea candidaților care le împărtășesc valorile și diseminarea ideilor lor prin canalele lor media, evanghelicii fundamentaliști și-au transformat mișcarea într-o forță politică.

Fundamentalismul creștin are o dimensiune pragmatică care a dezvoltat cu prioritate un aspect puțin considerat al materialismului religios: relațiile cu instituțiile religioase și, mai larg, cu structurile de putere. Astfel, deși fundamentalismul creștin pretinde că se concentrează pe adevăruri transcendente, nu se privează de interacțiunile cu realitățile materiale ale lumii, inclusiv economia, politica și cultura. El profită de faptul că materialismul religios, în înțelegerea sa cea mai simplă, implică promovarea religiei cu ajutorul unui cadru explicativ tangibil, materialist. Fundamentalismul creștin apare astfel ca o abordare a spiritualității care reduce în mod natural fenomenele religioase la procese sociale, psihologice sau biologice. Din acest punct de vedere, fundamentalismul religios, inclusiv fundamentalismul creștin, nu se bazează pe realități transcendentale, ci rezultă din factori materiali, cum ar fi condițiile economice, nevoile sociale sau dinamica puterii. Materialismul fundamentalismului creștin corespunde unei gândiri ancorată într-o tradiție filosofică la care au contribuit de-a lungul timpului Karl Marx, Ludwig Feuerbach și, mai recent, gânditori precum Daniel Dennett. Aceștia din urmă susțin, de exemplu, că religia trebuie înțeleasă nu ca o revelație divină, ci ca un produs al forțelor istorice, al intereselor materiale și al structurilor sociale. În plus, fundamentalismul creștin profită în societatea actuală secularizată și de faptul că din perspectivă științifică, materialismul poate fi asociat și cu teoriile evolutive și cognitive ale religiei. Folosindu-se de fondul de gândire al acestor abordări care presupun că credința în Dumnezeu și practicile religioase sunt adaptări evolutive care au permis grupurilor umane să coopereze mai bine sau să dea un sens mediului lor incert, fundamentalismul creștin își legitimează materialismul ca pe ceva impus din exteriorul religiei.