De la mesajul lui Isus la cel al lui Pavel – Materialismul religios și identitatea confesională (10)

Creștinismul, ca religie mondială, se bazează pe învățăturile lui Isus din Nazaret, dar extinderea și sistematizarea sa este în mare măsură atribuită apostolului Pavel. Evoluția mesajului creștin, de la predicarea lui Isus în Galileea până la teologia paulină, a modelat arhitectura credinței creștine așa cum o cunoaștem astăzi. Acest pasaj istoric, care a văzut mesajul inițial al lui Isus transformat într-o doctrină universală, ridică o serie de întrebări despre diferențele și continuitățile dintre aceste două figuri fondatoare ale creștinismului.

Isus din Nazaret este o persoană înrădăcinată în tradiția evreiască. Slujirea lui, care a durat aproximativ trei ani înainte de răstignirea sa în jurul anului 30 e.n., s-a concentrat în primul rând pe proclamarea Împărăției lui Dumnezeu, pocăință și dreptate socială. Învățăturile lui Isus, așa cum sunt prezentate în Evangheliile canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan), subliniază transformarea interioară, dragostea pentru Dumnezeu și aproapele precum și speranța pentru o restaurare iminentă a poporului Israel. În centrul mesajului lui Isus se află noțiunea de „Împărăția lui Dumnezeu”. Acest concept, deși prezentat în diferite moduri în Evanghelii, a fost înțeles în primul rând în contextul evreiesc al vremii ca un anunț al intervenției divine iminente în istorie. Isus a proclamat că Împărăția lui Dumnezeu este aproape și și-a invitat ascultătorii să se pocăiască în pregătirea acestui eveniment escatologic. Isus a fost în mod clar un reformator al iudaismului. În Matei 15:24 el spune: „Am fost trimis doar la oile pierdute ale casei lui Israel”. Mesajul lui a fost în primul rând îndreptat către evrei și înrădăcinat în promisiunile profetice ale Vechiului Testament. El nu a căutat să întemeieze o nouă religie distinctă, ci mai degrabă să reînnoiască credința iudaică în vederea venirii Împărăției. Deși adesea văzut ca un critic al practicilor religioase contemporane din zilele sale, Isus nu a respins niciodată în mod explicit Legea mozaică. Mai degrabă, el a subliniat spiritul Legii, încurajând dreptatea, mila și credincioșia (Matei 23:23). Învățătura Sa etică, ilustrată de „Predica de pe Munte”, s-a concentrat pe interioritatea credinței și pe curăția inimii.

Pavel din Tars, numit inițial Saul, a fost o persoană cheie în răspândirea creștinismului dincolo de granițele evreiești. Născut evreu și cetățean roman, Pavel a fost un fariseu instruit în Tora, zelos în a respecta Legea și s-a opus cu înverșunare primilor creștini. Cu toate acestea, după o convertire dramatică pe drumul către Damasc (Fapte 9), el – în conformitate cu trimiterea lui Isus: mergeți în toată lumea și faceți ucenici din toate neamurile” – a devenit unul dintre misionarii de frunte ai creștinismului, în special printre neevrei, printre „neamuri”. Spre deosebire de Isus, al cărui mesaj era îndreptat în primul rând către evrei, Pavel a dezvoltat o teologie care a vorbit evreilor și „neamurilor”. El a predicat că, prin moartea și învierea lui Hristos, mântuirea era acum oferită tuturor, indiferent de apartenența etnică sau religioasă. În epistolele sale, Pavel subliniază îndreptățirea prin credință (Galateni 2:16), afirmând că neamurile nu au nevoie să țină Legea mozaică pentru a fi mântuiți.

Creștinismul timpuriu, așa cum s-a dezvoltat după moartea lui Isus Hristos, este marcat de o transformare semnificativă a mesajului proclamat de Isus Însuși în cel răspândit de Pavel din Tars. Această transformare nu este doar teologică sau doctrinară, ci include și o schimbare subtilă, dar importantă, în modul în care preocupările materiale sunt abordate în contextul religios. Învățătura lui Isus, așa cum este consemnată în Evanghelii, subliniază detașarea de bunurile materiale în favoarea unei vieți centrate pe Dumnezeu și pe Împărăția cerurilor. Isus îi încurajează pe discipolii să-și abandoneze bunurile materiale pentru a urma o viață de slujire, smerenie și caritate: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde le distrug moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nu le distrug moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6:19-21) sau „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde-ţi averile şi dă săracilor, şi vei avea astfel o comoară în ceruri. Apoi vino, urmează-Mă!” (Matei 19:21) Aceste pasaje ilustrează respingerea bogăției materiale și prioritatea acordată unei căutări spirituale axate pe Împărăția lui Dumnezeu. Pentru Isus, bunurile materiale sunt adesea văzute ca un obstacol în calea unei vieți de credință autentică.

Mesajul lui Pavel, deși îl continuă pe cel al lui Isus, face parte dintr-un cadru teologic și misionar mai larg, în care bogăția și bunurile materiale capătă un sens diferit. Pavel, ca misionar al Evangheliei, se ocupă de realitățile practice ale comunităților creștine timpurii în timp ce reinterpretează învățătura lui Isus într-un context mai larg. În epistolele sale, Pavel încurajează comunitățile să lucreze și să-și asigure nevoile materiale. În 2 Tesaloniceni 3:10 el spune: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.“ Acest pasaj pune un accent deosebit pe importanța muncii necesară pentru susținerea comunității, ceea ce contrastează cu asceza primilor ucenici. Una dintre contribuțiile lui Pavel a fost, de asemenea, organizarea de colecte pentru săracii din Ierusalim, așa cum este scris în 2 Corinteni 8-9. Aici Pavel subliniază caritatea și solidaritatea materială, nu ca o renunțare totală la bunurile pământești, ci ca un mijloc de promovare a unității și a ajutorului reciproc în cadrul Bisericii. Pavel recunoaște că resursele materiale sunt necesare pentru sprijinirea celor mai vulnerabili. Pavel, deși pledează pentru o viață de moderație, nu insistă asupra abandonului absolut al bogăției ca o condiție necesară pentru viața creștină. El îi încurajează pe cei bogați să fie generoși și să evite idolatria banilor, dar nu predică în mod explicit împotriva deținerii proprietății. În 1 Timotei 6:17-19 îi îndeamnă pe cei bogați „să nu se îngâmfe, (…) să fie generoşi, gata să împartă cu alţii, adunându-şi astfel drept comoară o bună temelie pentru viitor, ca să apuce adevărata viaţă.”

Teologia lui Pavel introduce și o nouă dimensiune în înțelegerea „materialului” în raport cu „spiritualul”. Pentru Pavel, doctrina întrupării – ideea că Dumnezeu S-a făcut trup în persoana lui Isus Hristos – acordă o importanță specială lumii materiale. Spre deosebire de perspectiva gnostică care ar putea pune spiritul și materia unul împotriva celuilalt, Pavel nu condamnă lumea materială în sine, ci avertizează împotriva iubirii excesive pentru lucrurile pământești în detrimentul credinței. De asemenea, spre deosebire de perspectiva lui Isus, materialismul nu este respins în sens absolut la Pavel. Bunurile materiale pot fi folosite pentru binele comun, pentru promovarea misiunii creștine și pentru sprijinirea celor mai nevoiași, atâta timp cât sunt subordonate dragostei lui Dumnezeu și vieții în Hristos. Tranziția de la mesajul lui Isus la cel al lui Pavel este o trecere de la un apel la detașarea radicală de bunurile materiale la o abordare mai pragmatică și nuanțată. Isus prezintă un ideal spiritual înalt, în care viața pământească și materială trebuie să fie depășită pentru a realiza unirea cu Dumnezeu. Pavel, confruntat cu realitățile practice ale primelor comunități creștine împrăștiate în întregul Imperiu Roman, adaptează acest ideal încurajând folosirea înțeleaptă a bunurilor materiale în slujba binelui comun.

Activitatea apostolului Pavel, deși în continuitatea învățăturilor spirituale ale lui Isus, marchează totuși un punct istoric de cotitură în modul în care este practicată și instituționalizată credința creștină. Predicarea lui Pavel, spre deosebire de cea a lui Isus, evidențiază câteva aspecte ale credinței creștine care duc treptat la instituționalizare și, prin extensie, la o importanță mai mare acordată elementelor materiale. Pavel dezvoltă o structură de biserici locale, cu conducători și ghizi spirituali (episcopi, diaconi), care întărește ideea Bisericii ca instituție vizibilă, implicând structuri materiale (1 Timotei 3:1-13). El cere comunităților să ia parte la colecte pentru săraci (2 Corinteni 8-9). Apelurile sale la generozitate colectivă accentuează legătura dintre spiritualitate și mijloacele materiale de susținere a comunității creștine în curs de dezvoltare. Pavel subliniază botezul și Euharistia ca practici centrale ale cultului creștin care introduc o dimensiune materială esențială în practica credinței, unind spiritualul și materialul în cadrul comunității.

Evoluția bisericii după Pavel reflectă o anumită inversare a relației inițiale a lui Isus cu materialismul religios. Respingerea de către Isus a bogăției materiale și instituționalizarea credinței este înlocuită treptat de o economie religioasă centrată pe structuri ecleziale, ritualuri și bunurile pământești ale bisericii. Deși Pavel nu a fost responsabil pentru această dezvoltare, rolul său în răspândirea creștinismului și stabilirea anumitor fundamente teologice a permis această tranziție. Bogăția și puterea bisericii aveau să devină ulterior elemente centrale, în special de la convertirea Imperiului Roman la creștinism sub Constantin.

Trecerea de la mesajul lui Isus la mesajul proclamat de Pavel ilustrează o transformare în care materialismul religios capătă o importanță tot mai mare. În timp ce Isus se concentrează în primul rând pe reforma interioară și spirituală, Pavel contribuie la structurarea creștinismului într-o dimensiune mai largă, implicând elemente materiale și organizatorice. Acestea, această schimbare orientată către materialism a trecut și trece încă neobservată mascată de stringența nevoile unei comunități în continuă reinstituționalizare care caută să se adapteze la contexte socio-culturale variate, păstrând în același timp o imagine publică fidelă esenței sale spirituale.