Credința nu-i religie – Materialismul religios și identitatea confesională (9)

Religia și credința sunt două concepte frecvent utilizate în mod interschimbabil în ciuda faptului că ele definesc realități diferite. Religia se referă în general la un sistem organizat de credințe, practici și ritualuri.  Religia este o structură socială și culturală compusă din doctrine, ritualuri, texte sacre și o organizație care supraveghează credincioșii și reglementează practicile spirituale prin reguli codificate și autoritate instituțională, cum ar fi clerul. Religia, deci, are o dimensiune colectivă și se manifestă prin elemente externe: lăcașuri de cult, texte și obiecte sacre, tradiții. Spre deosebire de religie, credința se referă la o convingere personală și intimă bazată pe încredere spirituală. Credința este o experiență personală, adesea intangibilă și subiectivă. Ea corespunde unei trăiri spirituale profunde și intime, care nu are neapărat nevoie de îndrumarea sau validarea unei instituții religioase. Credința poate exista în afara oricărui sistem religios și se bazează pe o relație personală cu divinul sau transcendentul.

Desigur, religia, ca și credința, răspunde unor nevoi profunde ale ființei umane. Dar, spre deosebire de credință, religia emană din conștiința destinului colectiv al omului, pentru a satisface nevoile pe care le trăiește în gândirea și în acțiunea sa, și cărora le dă un sens deplin, în referință la o recunoașterea vizibilă a unei Ființe divine invizibile. În construirea acestei referințe, religia sacralizează nevoile și speranțele ființei umane și înconjoară referința cu „semne”, rituri, obiecte, acte etc. exprimând, ratificând și asumându-și astfel transferul în vizibil al Ființe divine invizibile. Aderând la acest transfer, în mintea sa omul evlavios îndepărtează aceste realități pământești sacralizate de religie, nu numai din uzul curent, ci și din investigarea rațiunii. Nevoia de securitate, de exemplu, în condițiile instabilității cotidiene a existenței capătă astfel densitate și profunzime. Religia se substituie atunci divinului prezentându-se omului ca fiind puterea materială, sensibilă, care îi poate da asigurare și protecție atât interioară cât și exterioară. Ea îi va organiza relațiile și va accorda o valoare sacră întregului aparat al acestor relații. Omul religios va fi dependent, suspendat de bunăvoința instituției, a materialității religioase care ține locul divinului. Același lucru se întâmpla și în ceea ce privește nevoile de comuniune, de stăpânire, de plenitudine. Până și în cele mai rudimentare aspecte al existenței, religia îi procură omului o permanentă coerență între nemulțumirile sale fundamentale şi asigurarea unei demnități supreme chiar și dincolo de timp și de contingențele lui. Așa se explică, de exemplu, preocuparea umană absurdă din punct de vedere rațional, dar perfect apropriată și legitimă din punct de vedere al ființei religioase, de a ști, de a se asigura că după moarte va fi cineva care să vină la mormânt, cineva care să-i facă pomenile, să-i aprindă o lumânare, să-i îndeplinească ritualurile instituției religioase. Aderând la acest transfer, transferul în vizibil al Ființe divine invizibile, omul acceptă de facto religia care îi vine în întâmpinare în mod material pentru a-l ajuta să scape de zdrobirea și teroarea sacră a divinului, evitându-i să pătrundă în domeniul său sacru prin  satisfacerea imperativelor recunoscute de tradiția religioasă a grupului. Religia pune divinul la distanță de om, îl înstrăinează de om. Teama de forțele divine nu mai este în prim planul preocupărilor omului, ci căutarea bâjbâită a imaginii absolutului pe care o subordonează unei ascultări înrădăcinată în adâncurile conștiinței morale. Astfel, cu toate că transcendența rămâne la distanță, ea devine mai puțin impersonală, iar libertatea înrobirii materiale îi procură o punte de trecere către ea. Sacrul intangibil poate fi atins prin actul închinării fondat pe nevoia de omagiu pe care o simte omul în fața divinului.  

Credința provine dintr-o mișcare opusă religiei. Spre deosebire de lumea creștină contemporană, primii creștini au avut o conștiență profundă a diferenței dintre credință și religie. Noul Testament folosește vocabularul religiei doar rar și cu mare prudență. Aceasta reflectă trecerea de la o abordare bazată pe rituri și legi la una centrată pe o relație personală cu Dumnezeu prin Hristos. Isus i-a spus femeii bolnave de sânge: „Credința ta te-a mântuit” (Marcu 5:34). Vindecarea nu vine dintr-un ritual religios, ci din credința personală a acestei femei în Isus. În timp ce Vechiul Testament se concentrează adesea pe respectarea legii lui Moise (Tora), Noul Testament desemnează credința ca mijloc prin care se obține neprihănirea. Această învățătură a schimbat dinamica vocabularului primilor creștini: termenii legați de lege, sacrificiile și obligațiile religioase sunt mai puțin frecvenți, în timp ce termeni precum „credință”, „har” devin centrali. Pavel scrie galatenilor: „Omul nu este îndreptățit prin faptele Legii, ci prin credința în Isus Hristos” (Galateni 2:16). Religia lasă loc credinței ca mijloc de mântuire. În același registru al distincției dintre religie și credință, mântuirea este, de asemenea, prezentată ca un dar gratuit de la Dumnezeu, nu ca o răsplată pentru ascultarea de legi sau ritualuri religioase. Termenii folosiți – „dar”, „milă” și „credință” – sunt marturisitori: „Căci prin har ați fost mântuiți prin credință. Și aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Harul, oferit de Dumnezeu, depășește acțiunile religioase pe care omul le-ar putea îndeplini. Noul Testament vorbește despre un nou legământ (sau „noul testament”) în Isus Hristos. Spre deosebire de vechiul legământ, care se baza pe respectarea legilor și ritualurilor religioase, noul legământ se bazează pe credință și iubirea lui Dumnezeu. Promovarea acestui nou legământ aduce o nouă perspectivă limbajului creștin prin termeni precum „inima”, „credința” și „spiritul” care înlocuiesc referințele la practicile rituale ale religiei instituționalizate. Vocabularul credinței din Noul Testament include o chemare la iubire, compasiune și frățietate, care sunt roade ale credinței în Dumnezeu și nu ale religiei. Accentul este pus pe transformarea interioară a persoanei și pe conformarea eu exterioară la ceremoniile sau obligațiile religioase: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37-39). Pentru primii creștini, iubirea ca expresie a credinței este superioară ritualurilor religioase. Credința este legată de prezența Duhului Sfânt, care îi călăuzește și îi transformă pe credincioși. Roadele Duhului în Galateni 5:22-23 – „dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, bunătate, credință” – sunt manifestări ale credinței și nu practici religioase. Credința nu este operația unui om care urcă spre divinitate, ci actul său de răspuns și comuniune cu un Dumnezeu personal care din inițiativa Lui, intră în conversația cu omul, intră în viața omului. Dumnezeu nu este proiectat și nici chemat în trăirea credinței de nici o utilitate: iubirea Lui gratuită tot așa cum răspunsul omului este liber. Credința este recunoașterea exprimată a acestei relații, recunoaștere care este în sine o emancipare de religie.

Prin urmare, considerând această distincție între credință și religie impusă de materialismul religios identității confesionale, ne apare nu numai posibil, dar chiar imperativ la un moment dat să fii credincios fără a practica o anumită religie. Credința în Dumnezeu sau într-o putere superioară este o experiență profund personală și interioară, care nu depinde neapărat de ritualuri, doctrine sau instituții religioase. Mulți oameni au o relație directă cu Dumnezeu sau cu sacrul, fără a trece prin cadrele instituționale sau practicile formale ale unei religii organizație. O persoană poate crede în existența lui Dumnezeu, se poate ruga sau medita singură și poate simți o conexiune spirituală profundă, fără a fi nevoie să participe la slujbe religioase sau să adere la o religie structurată. Cântăreața canadiană Céline Dion, de exemplu, spunea: „Este important ca oamenii să aibă ceva ce pot atinge și în care să creadă. Eu spun că a crede în sine înseamnă a crede în Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu este viața însăși, păsările, văzduhul, răsăritul și apusul, copiii.  Da, acolo îl găsesc pe Dumnezeu. Nu într-o biserică.” Cu toate acestea, să nu uitam, ea a cântat pentru Papa Ioan Paul al II-lea în 1984. De asemenea, fosta Miss Franța 2002 mărturisea: „Am fost crescută în religia catolică. Dar trebuie să recunosc că nu sunt foarte religioasă. Cred că poți fi catolic fără ca să mergi neapărat la biserică. (…) Credința este ceva liber și individual, respect asta, așa cum respect toate religiile”. Alți oameni cred în Dumnezeu, dar resping instituțiile religioase pentru că aceste instituții sunt prea rigide, ipocrite sau departe de valorile spirituale profunde pe care le caută. Ei preferă atunci să-și trăiască spiritualitatea în mod independent, fără a urma dogmele sau practicile impuse de o religie. Ei spun, asemenea primei doamne a Franței, Brigitte Macron că este „catolică, credincioasă nepracticantă”, deși a fost elevă la liceul privat Sacré-Cœur din Amiens, condus de măicuțe sau asemenea fotbalistul Kylian Mbappé care a declarat că este „un credincios, dar nu un practicant”, deși a fost școlarizat într-o școală catolică. Acești oameni cred în Dumnezeu, dar cred, de asemenea, că practicile religioase, cum ar fi ritualurile și ceremoniile sunt forme lipsite de sens. Pentru ei, adevărata spiritualitate constă în intenție și credință interioară, mai degrabă decât în ​​îndeplinirea mecanică a ritualurilor religioase.

Credința nu este religie. Această distincție ridică o problemă gravă pe fondul materialismului religios la care sunt aservite instituțiile religioase și anume ce a faptului că instituțiile religioase, religia instituționalizată, influențează sau modelează credința personală. Când religia devine un sistem care se concentrează pe aspecte materiale sau instituționale, credința are de suferit și secularizarea apare în linia de miră a societății, și aceasta, mai ales când credincioșii percep un decalaj între idealurile spirituale susținute de religie și realitatea instituțională, unde bunurile materiale și puterea ocupă un loc predominant. În plus, este manifest faptul că marketizarea și comercializarea religiei, sub formă de pelerinaje profitabile instituțional, vânzările de obiecte sacre sau strângerea de fonduri pentru „lucrarea lui  Dumnezeu”, distrag atenția credincioșilor de la căutarea lor spirituală autentică și credința, care ar trebui să fie o legătură directă cu transcendentul, cedează sub presiunea mediatizării „sfinte” a practicilor religioase.

Și totuși, în fața invaziei în viețile noastre smerite a materialismului religios cu înfățișarea sa de miel și glasul său de balaur, credința personală rămâne un refugiu sigur, permițând o legătură directă și intimă cu Dumnezeu, independentă de structuri și canoane omenești. Numai eliberată de constrângerile instituționale, credința, își poate dobândi sensul deplin.