Mântuire sau transmitere – Materialismul religios și identitatea confesională (8)

De la Aristotel încoace preeminența materiei asupra ideii este o doctrină care s-a instalat și domină cu autoritate gândirea academică materialistă fie ea seculară sau religioasă. Pe scurt, ideea unui lucru este, potrivit acestei gândiri, rezultatul existenței acestui lucru. Conceptul de scaun, de exemplu, există, în această optică, pentru că există scaunul. Experiența arată însă că lucrurile nu stau așa. Lucrurile au sens, și prin urmare există, dacă spiritul uman le dă sens. Fiecare lucru are sensul pe care i-l dăm noi. Eram în vizită la o familie care avea un băiețel mai turbulent căruia tatăl îi spune la un moment dat: „du-te în bucătărie la mama și adu-mi lingura aceea mare de lemn”. La care copilul răspunde: „nu mă duc, pentru că mă bați la fund cu ea”. Atât tatăl cât și copilul au dat lingurii alt sens decât cel de ustensilă de bucătărie și anume sensul de instrument de pedeapsă. Lucrurile au sensurile pe li le dăm noi.

Religia, nici ea, nu are un sens prestabilit. Ca orice lucru, ea există prin sensul pe i-l dau cei care au de a face cu ea. Și spiritul uman construiește sensul acesta, asemenea copilului trimis după lingura de lemn, în raport cu o nevoie neformulată direct căutând să răspundă la întrebarea: „de ce are nevoie tata de o lingură de lemn în salon?”. Religia există pentru că noi îi dăm un sens. Și sensul este succesiv întrebării: „La ce nevoie răspunde religia ?” Desigur răspunsurile sunt numeroase. În raport cu materialismul religios și identitatea confesională voi reține, însă, aici două răspunsuri principale în jurul cărora se structurează o mulțime de alte răspunsuri secundare fiecare cu galaxia lui de actualizări: a) nevoia de a transmite și b) nevoia de mântuire.

În sensul acesta, predispoziția creștinismului pentru materialism – spre deosebire de iudaism și islamism – îl impune ca teren explicativ ideal. Trupul ca metaforă biblică și evanghelică, dar și ca realitate fizică – Cuvântul care S-a făcut trup, biserica prezentată ca un trup al cărui cap este Hristos, trupul ca templu al Duhului Sfânt etc. – răspunde din punct de vedere al creștinismului instituțional, comunitar, nevoii sociale de a transmite o viziune despre lume, dogme, reguli, tradiții, bunuri materiale sau imateriale într-un teritoriu, unei populații, unei generații, unei structuri. Prin urmare, din acest punct de vedere funcțional, creștinismul instituțional în toate formele sale denominaționale se sprijină pe o materialitate în scopul de a organiza frontiere, limite, de a impune ritmuri sau a legitima supunerea față de ritmurile naturale ale vieții, cum și pentru gestionarea ordinii și a dezordinii permițând producția de sens, interpretarea creștinismului ca o religie materialistă. „Eu interpretez creștinismul – scria Regis Debray – ca o religie materialistă (…) Un materialism religios, în măsura în care refuz gândirea binară, adică semnul și lucrul, sufletul și trupul, interiorul și exteriorul: important este ca ei să facă „punte”, adică să se încrucișeze și se fertilizeze unul pe altul. Sfântul Pavel este totuși un om care a subliniat extraordinar aspectul fizic al spiritualității: îi îndeamnă pe creștini să-și ofere trupurile, dar are și această concepție despre Biserică ca trup al lui Hristos, din care creștinii sunt mădulare; are o întreagă temă a comunității ca trup. Aceasta nu este o metaforă, ci o realitatea literală, pentru că nu separă materialul de spiritual. Astfel, de exemplu, prezența reală, pâinea și vinul, din care face prezența spirituală a cărnii și a sângelui. Sfântul Pavel a spus și despre apostoli că ei sunt o scrisoare de la Hristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu duhul Dumnezeului celui viu (…). Într-un mod heterodox, foarte imaginar, văd așadar la Sfântul Pavel omul care dezvoltă acest aspect anti-elenic al creștinismului, și anume că spiritul nu există în afara trupului, așa cum creștinul nu există în afara comunității sale, ceea ce înseamnă că credința este colectivă sau nu este.” (Debray, 1991, p. 42,43) Pentru o gândire marxistă, o astfel de interpretare este merituoasă, chiar seducătoare. Evoluția sensului religiei de la opiumul popoarelor la cel de mijloc de transmitere este un salt imens care deschide și fundamentează nu numai teologic, dar și sociologic și managerial calea evanghelizărilor, îndoctrinărilor, încreștinărilor, segmentărilor organizaționale, abuzurilor spirituale etc. imaginabile pe marginea textelor biblice. Dar nevoia instituțională de a transmite o religie este oare ea și nevoia omului religios? Nu cumva religia este abandonată și locașurile de cult se golesc din ce în ce mai mult tocmai pentru că băiețelul trimis după lingura de lemn se simte incomod cu sensul de instrument de pedeapsă dat de tatăl său lingurii?  

Ne-am fi putut aștepta ca protestantismul, datorită priorității pe care o acordă simbolicului, să constituie excepția creștinismului instituțional în ceea ce privește nevoia de a transmite și de a fi transmis. Ne-am fi putut aștepta ca protestantismul să scape de preeminența acordată imaginii, vizualului, emoționalului, cu tot ceea ce transmiterea imaginilor impune monarhic și autoritar ca religie a imaginației, apropiată de magic și de corp. Realitatea este însă alta. Lipsa de venerație a vizibilului apare astăzi ca o problemă socială pentru protestantismul originar cantonat în semnul scris, în „sola Scriptura”. Într-o lume în care scrisul este dominat de imagine – oamenii preferă mai curând să privească decât să citească – pentru a răspunde la nevoia sa atât internă cât și externă de a transmite, instituția protestantă și-a subordonat teologia logicilor media. Împrumutând un registru catolic, protestantismul instituțional preia „trupul” biblic, metaforic și fizic pe care îl face doctrină organizațională care poate fi văzută, care poate fi arătată, care poate fi atinsă, pipăită. „Credința creștină – scria Samuele Bacchiocchi – este materialistă. (…) Hristos a coborât pe acest pământ pentru a răscumpăra atât creația umană, cât și cea subumană (Romani 8:22-23) și El se va întoarce pe acest pământ pentru a stabili o nouă ordine fizică. (…) Renovarea supremă a acestui pământ este contrapartida cosmologică a doctrinei învierii trupului. Așa cum credinciosul individual nu va scăpa la sfârșit de trup, ci va primi primi un trup nepieritor (1 Corinteni 15:53), cei răscumpărați nefiind răpiți pentru totdeauna de pe acest pământ la cer, ci așezați pe acest pământ, restabilit la desăvârșirea sa originară ca loc al glorioasei și veșnicei împărății a lui Dumnezeu. (…) Existența corporală este modul normal și propriu de existență. Astfel, corpul este un element esențial al existenței umane. Viața corpului nu este în contrast cu viața sufletului sau a spiritului, ca și când trupul ar fi un obstacol în calea realizării depline a vieții superioare a sufletului sau a spiritului. Trupul poate deveni un obstacol atunci când este folosit ca instrument al păcatului, dar nu este o piedică în sine. Trupul nu este neapărat rău, pentru că face parte din creația bună a lui Dumnezeu. Acest lucru este indicat și de faptul că niciun rău nu a fost prezent în Hristos, deși el a fost părtaș la trupul nostru uman. Întrucât trupul poate deveni un instrument al păcatului, scopul vieții creștine este de a-și exercita stăpânirea de sine pentru a-l împiedica să-și domine viața spirituală. Pavel expune clar acest adevăr în 1 Corinteni 9, unde se compară cu un atlet în antrenament care exercită o stăpânire riguroasă de sine pentru a împiedica trupul să domine asupra vieții sale spirituale. (…) Stăpânirea de sine asupra trupului se dobândește mai ales prin consacrarea lui Dumnezeu ca jertfă vie (Romani 12:1).” (Bacchiocchi, 1999, p. 4,5) Interpretarea neo-protestantă a creștinismului propusă de Samuele Bacchiocchi în mod aparent surprinzător, nu derogă, după cum putem observa, interpretării creștinismului produsă de către Regis Debray în paradigma marxismului pro catolic. Și aceasta din simplul motiv că nici o instituție nu poate exista fără închidere într-un corp. Nici o instituție nu poate exista fără ortodoxie, fără ordine, fără disciplină, sancțiuni, regulamente, excluderi. Ce este spiritual nu poate fi închis în constrângeri organizaționale. Instituția însă confiscă libertățile interioare. O religie fără libertăți interioare poate răspunde nevoii de a transmite, dar cu prețul stingerii individului și a interiorului lui. Atunci când tatăl poruncește copilului să-i aducă lingura de lemn, îi confiscă libertățile interioare, libertatea de a nu fi pedepsit, ci iubit. Nevoia copilului trimis după lingura de lemn nu este pedeapsa, fie ea și familială, ci iertarea. Instituția însă, nu poate nici ierta, nici iubi. Ea este un corp și un corp nu iartă, nu iubește. Un corp doar transmite. Transmite chiar și când este mort. Faptul că plângem un mort este dovada că simpla prezență a unui corp într-un coșciug ne răscolește, ne readuce în minte imagini, secvențe de viață, amintiri. Materia plânge și ne face să plângem. Pentru o instituție, pentru o organizație, pentru un organism, pentru o comunitate, religia răspunde nevoii sociale de a transmite și atât. Ele nu au nevoie de mântuire.

Individul, însă, în corpul său biologic, spre deosebire de „corpurile” religioase social constituite, este confruntat cu condiția sa finită și vulnerabilă, își pune întrebări despre sensul vieții, suferinței și morții lui. El caută mântuirea. El trăiește și exprimă nevoia de mântuire. Creștinismul îi aduce un răspuns la această căutare existențială. Ideea mântuirii, în creștinism, dar nu numai, se bazează pe făgăduința unei existențe care transcende limitele vieții pământești. Religia instituționalizată, „corporatistă” nu are nevoie de mântuire, „Materialul” care se interpune între persoana credinciosului și Dumnezeu este împlinirea ei supremă. Individual, însă, creștinismul răspunde nevoii credinciosului de a depăși angoasa existențială legată de conștientizarea morții și nevoii de a da sens ființei lui. Făgăduința vieții veșnice răspunde personal acestei aspirații umane fundamentale. Mântuirea, în acest context, nu este doar o eliberare spirituală, ci și un mod de a trăi în armonie cu sine și cu  semenii.  Căutarea mântuirii implică, prin urmare o tensiune între libertatea individuală și cerințele instituției religioase. Libertatea de alegere, condiționată de promisiunea mântuirii, accentuează relația dintre responsabilitatea personală și căutarea spirituală. Pentru individ, această libertate este crucială, deoarece transformă mântuirea într-o dorință activă și personală, mai degrabă decât o simplă consecință automată a credințelor religioase instituționalizate. Creștinismul care răspunde cu adevărat nevoii umane de mântuire este individual și exempt de materialism: „căci prin har ați fost mântuiți, prin credință” (Efeseni 2:8) scrie Pavel efesenilor. Harul și credința sunt străine de materialitatea utilitară – fie ea și teologică – a corpului. Creștinismul mântuitor nu este materialist.

Referințe

BACCHIOCCHI, Samuele. The Latest Attack Against The Sabbath. Endtime Issues No. 12,1999, p. 1-14.

DEBRAY, Régis. Incarnation, médiation, transmission. Autres Temps, 1991, vol. 32, no 1, p. 38-46.