„Unșii Domnului” și ereticii – Materialismul religios și identitatea confesională (7)

Materialismul religios și violența spirituală sunt la prima vedere realități opuse. Materialismul religios definește o gândire care promovează atașamentul față de aspectele materiale ale practicilor religioase, în timp ce violența spirituală se manifestă prin acțiuni sau comportamente care subminează integritatea spirituală a unei persoane. În realitate, însă,  materialismul religios și violența spirituală întrețin o relație strânsă și uneori chiar de determinare mutuală. Instrumentalizarea credinței, alienarea credincioșilor, manipularea psihologică sunt, de exemplu, doar câteva forme instituționale ale colaborării funcționale dintre materialismul religios și violența spirituală.  

Materialismul religios și violența spirituală se reunesc în instrumentalizarea instituțională a credinței atunci când liderii religioși sau credincioșii folosesc religia ca mijloc de control, de manipulare sau de atingere a scopurilor personale. Cel mai frecvent exemplu este exploatarea financiară. Liderii religioși încurajează adepții să doneze bani sub pretextul că demersul acesta îi va apropia de Dumnezeu sau le va garanta mântuirea. Este vorba de colecte regulate sau de exigențe însoțite de amenințarea implicită cu anumite consecințe spirituale negative dacă credinciosul nu se conformează. Nu rareori actualitatea este acaparată de scandaluri cu lideri religioși care acordă binecuvântări divine în schimbul unor sume de bani sau care folosesc banii colectați de la credincioși în scopuri personale pentru achiziționarea de bunuri de lux, imobiliare sau efectuarea de vacanțe în locuri în exotice. Dar cea mai teribilă ilustrație a violentei spirituale prin exploatare financiară este cea a educării prin punere în situație a copiilor de a da sau a colecta bani pentru organizația religioasă din care fac parte părinții. Un alt exemplu frecvent de instrumentalizare instituțională a credinței care reunește materialismul religios și violența spirituală este controlul căsătoriilor și al relațiilor exercitat de liderii comunităților religioase. În sensul acesta, refuzul unui lider religios de a oficia serviciul cultic de căsătorie pentru un cuplu decât în baza certificatului de căsătorie de la primărie este aproape generalizat în ciuda faptului ca prin acest refuz instituția religioasă neagă ceea ce predică și anume că Dumnezeu este acela care unește cuplul în căsătorie. Materialismul religios și violența spirituală se reunesc în instrumentalizarea instituțională de asemenea în a) manipularea învățăturilor religioase pentru a justifica diferite comportamente abuzive – cum ar fi supunerea totală a femeilor sau excluderea membrilor comunității care nu urmează orbește directivele organizației religioase –, b) exploatarea sentimentului de vinovăție făcând-i pe credincioși să creadă că, dacă nu respectă „adevărul” sau tradiția bisericii, vor fi blestemați sau pedepsiți în viața de apoi, c) promovarea cultului personalității unor lideri religioși prin folosirea credinței pentru a fi puși în centrul vieții spirituale a adepților și venerați aproape la fel de mult, dacă nu mai mult, decât zeitățile sau figurile sacre ale religiei, d) controlul gândurilor și opiniilor, impunerea liniei de gândire instituțională, interzicerea membrilor comunității să citească lucrări, să asculte discursuri sau să participe la discuții care ar putea pune sub semnul întrebării sau „corupe” doctrinele denominaționale, e) justificarea violenței împotriva unor grupuri sau a unor persoane din cadrul comunității, etichetându-i drept „eretici”, „fără Dumnezeu” sau „dușmani ai lui Dumnezeu”.

Materialismul religios și violența spirituală se reunesc în actele de diversiune instituțională care au ca efect alienarea credincioșilor, adică atunci când practicile, doctrinele sau comportamentele din cadrul comunității creează sentimentul de separare, confuzie sau izolare spirituală între cei care o compun. Cea mai frecventă și veche formă de alienare a credincioșilor este monitorizarea comunitară intruzivă și controlul permanent al comportamentului personal pentru a se asigura respectul instituțional al regulilor cu privire la rugăciune, mâncare sau interacțiuni sociale considerate ca elemente identitare ale denominațiunii. Această exigență de denunțare mutuală a „păcatelor” sau obligația confesiunii, spovedirii păcatelor creează un climat de frică și neîncredere, detașând credincioșii de propria lor experiență spirituală. Alienarea credincioșilor ca rezultat al articularii instituționale a materialismul religios și a violenței spirituale apare și atunci când o religie impune, de exemplu, interpretări literale ale textelor sale sacre, interzicând orice interpretare personală sau abordare spirituală diferită, lăsându-i pe cei care se îndoiesc sau nu se recunosc în aceste interpretări să se simtă marginalizați. Același lucru se întâmplă când credincioșii care nu se conformează standardelor sau așteptărilor stricte ale organizației religioase sunt ostracizați sau excluși din comunitate. Exemplul cel mai curent este cel al femeilor care nu respectă codurile vestimentare cu care se identifică religia, instituția religioasă sau organizația religioasă din care fac parte. De asemenea, materialismul religios și violența spirituală se reunesc în actele de diversiune instituțională care au ca efect alienarea credincioșilor a) când instituția religioasă folosește tehnici de manipulare pentru a controla gândurile și emoțiile credincioșilor exploatând temerile de condamnare eternă sau de mânie divină cum și nesiguranța în ceea ce privește viitorul terestru sau destinul veșnic al lor sau al familiilor lor, b) când practica religioasă devine concentrată pe aspecte materiale, când serviciile religioase sunt asociate cu apeluri la donații pentru achiziționarea de articole religioase, construirea de spitale și școli confesionale, c) când instituția religioasă face distincție între credincioșii săraci și credincioșii bogați, cei bogați având privilegii inaccesibile celorlalți – pelerinaje sau ceremonii fastuoase, locașuri de cult quasi personale, funcții în instanțele denominațiunii etc. –, d) când liderii religioși sau membri organizațiilor religioase folosesc rușinea publică pentru a-i pedepsi pe cei care nu respectă normele cu care se identifică instituția, expunând public în fața întregii congregații viața intimă „păcătoasă” sau eșecurile acestora, e) când organizația religioasă stabilește ierarhii spirituale în care unii membri sunt considerați mai „spirituali” sau mai „apropiați de Dumnezeu” decât alții datorită statutului lor social, drept pentru care pot accesa posturi de conducere spirituală.

Materialismul religios și violența spirituală își dau întâlnire și în manipularea psihologică a credincioșilor. Folosirea fricii pentru a controla – frica de condamnare, de pedeapsa divină, de excluderea socială – pentru a-i constrânge pe credincioși să se conformeze regulilor identitare ale comunității sau să se supună orbește directivelor organizației religioase este una dintre cele mai primare forme de manipulare psihologică a credincioșilor. Pentru a crea un climat de teroare care împiedică orice formă de disidență sau reflecție personală, un predicator va amenința constant credincioșii cu moartea veșnică dacă nu urmează învățăturile denominaționale sau dacă vor pune vreodată la îndoială autoritatea organizației religioase sau a ”unsului Domnului”. O altă formă de violență spirituală frecventă este condiționarea vinovăției. Credincioșii ajung să se simtă vinovați pentru că nu sunt suficient de devotați sau evlavioși pentru că nu se roagă suficient, pentru că nu dau destui bani, pentru că sunt lipsiți de fervoare spirituală sau chiar și din motive banale sau personale. Din aceeași categorie de violență spirituală face parte și izolarea care este o tehnică puternică de manipulare psihologică pe fond de materialism religios. În general izolarea religioasă este ilustrată cu practici sectare care cer credincioșilor să întrerupă toate legăturile cu cei dragi care nu fac parte din comunitate, susținând că aceste relații le-ar putea dăuna credinței, creând astfel un mediu în care membrii nu mai au un punct de vedere exterior asupra experienței lor religioase. Dar cea mai perfidă și păgubitoare formă a izolării religioase este cea a sistemului confesional de educație, cea a grădinițelor, a școlilor primare, a liceelor denominaționale. După absolvirea acestor scoli, tinerii sunt absolut dezorientați profesional și fără repere afective performante pentru a evolua în lumea seculară a societății de fiecare zi. Materialismul religios și violența spirituală își dau întâlnire în manipularea psihologică a credincioșilor a) pe fondul controlului informațiilor prin interzicerea citirii anumitor cărți, ascultării unor genuri de muzică sau anumitor mijloace media, consultării unor surse de informare din cauză că aceste surse ar fi „corupte” sau „rele”, b) pe fondul manipulării emoționale prin ritualuri, prin ceremonii religioase în care scandările repetitive, dansul frenetic sau rugăciunile colective prelungite sunt folosite pentru a induce stări de transă sau emoție ridicată, făcând participanții mai sugestibili și diminuând capacitatea credincioșilor de a gândi critic, c) pe fondul „gaslighting”-ului spiritual,  o formă de manipulare psihologică în care o persoană este făcută să se îndoiască de propria percepție a realității, d) pe fondul exploatării punctelor slabe personale ale membrilor comunității, cum ar fi frica de abandon sau nevoia de validare și recunoaștere, e) pe fondul creării sentimentului de misiune sau de destin, de rol unic de jucat în planul lui Dumnezeu în scopul de a determina credincioșii să se sacrifice, să acționeze împotriva propriilor interese, să renunțe la libertatea personală și la bunăstarea lor crezând că îndeplinesc o voință mai înaltă, aleși fiind pentru o misiune sacră care necesită sacrificii extreme și de îndeplinirea căreia depinde destinul lor spiritual.  

Materialismul religios și violența spirituală sunt strâns legate. Primul poate fi adesea cauza sau catalizatorul celui din urmă, transformând religia într-un instrument de dominare mai degrabă decât într-o cale spre eliberare. Pentru a evita acest lucru, este crucială promovarea practicii religioase care prețuiește spiritualitatea autentică, lipsită de orice atașament material excesiv și denunțarea formelor de violență spirituală care pot rezulta din aceasta. Religia, în forma sa cea mai pură, ar trebui să servească la înălțarea spiritului uman, nu la înrobirea lui.