Facerea vizibilă a Invizibilului sau secularizarea – Materialismul religios și identitatea confesională (5)

Una din principalele cauze ale secularizării societății, secularizare de care se vaită toate religiile, este supunerea lor consimțită teologic, instituțional și organizațional în fața injoncțiunii pragmatice a vizibilității celor nevăzute. Facerea vizibilă a Invizibilului promovată de materialismul religios în construcția identitară a confesiunilor este, în realitate, o manieră de a eutanasia religia. Cu toate acestea, cerința de vizibilitate a materialismului religios satisface o nevoie – atât imaginară, cât și reală – de legitimitate și, dincolo de aceasta, în profunzime, o așteptare puternica și nepotolită de recunoaștere religioasă. Desigur, cerința de vizibilitate a materialismului religios este însoțită de argumente care pun în evidență dezvoltarea unor noi moduri de existență, de gândire, de închinare, de societate, de a relaționa, de a percepe realitatea. Dar la capătul argumentației, vizibilul, imaginea, îngroapă Invizibilul, îl descalifică, îl face inutil. Credinciosul este astfel considerat, apreciat, judecat prin cantitatea de semne ale crucii pe care și le face, prin cantitatea simbolurilor religioase care intră în vestimentația sa, prin cantitatea de imagini ale sfinților de care este înconjurat, prin cantitatea de bani sau bunuri pe care o investește în viața sa spirituală. Injoncțiunea materialismului religios la vizibilitate se referă la ceea ce face credinciosul, la practicile sale, la aptitudinile sale, la acțiunile sale etc. reducându-l la aparență, împiedicându-i dezvoltarea gândirii critice, aplatizându-i experiența, spațializându-i existența exterioară, atrofiindu-i spațiului interior, intim. Pentru materialismul religios refuzul transparenței în viața de credință – dorința sau nevoia credinciosului de a-și sacraliza spațiul de experiență interioară ca fundament al ultimei sale libertăți – este subversiv.

Supremația aparenței religioase impusă de materialismul religios a transformat evlavia într-o expoziție cu tablouri și, mai nou, cu ecrane în care realitatea este egală cu imaginația, o expoziție în care subiectul este el însuși doar un simulacru. Codul de existență al evlaviei nu mai este aici bazat pe ideea de „recunoaștere” ca valoare esențială, ci pe acela al registrelor „prezenței” și „vizibilității” ca valori fundamentale. Nu mai are importanță  trăirea spirituală, ci prezența la biserică, afilierea religioasă înscrisă într-un registru comunitar sau pe un certificat de botez. Credinciosul este astfel alienat în relația sa cu celălalt. El nu mai există decât dacă este văzut în mod constant și insistent de către celălalt. De aici, relația credinciosului cu corpul său devine centrală, corpul rămânând pentru el singurul bine pe care are impresia și, în același timp,  convingerea că se poate baza efectiv.

Materialismul religios discreditează primatul invizibilului ca fundament al credinței etichetându-l drept obscurantism. Dar dincolo de acest discredit el nu poate să asigure credinciosului mântuirea prin harul a ceea ce există în afara credinței. Vizibilul nu oferă nici un substitut pentru eternitate. Vorbind despre oamenii din lumea nouă, Tocqueville observa în textul său  „De la démocratie en Amérique” din 1840, că „de îndată ce și-au pierdut obiceiul de a-și pune principalele speranțe pe termen lung, sunt în mod firesc înclinați să-și dorească să-și realizeze fără întârziere cele mai mici dorințe și se pare că, din momentul în care disperă să trăiască o veșnicie, sunt dispuși să se comporte ca și când ar exista doar o singură zi”. Atunci când Eva „a văzut”, ea a pierdut dimensiunea eternității și a căzut în timp. Iată de ce în construcția identităților denominaționale, materialismul religios este purtătorul ofertei de înlocuitori, înlocuitori pentru eternitate. El făgăduiește eternitatea în timpul prezent și creează chiar urgența înscrierii unei eternități a sinelui evlavios în viața pământească. El exploatează, astfel, diferitele aspecte ale căutării umane a eternității – căutarea tinereții fără bătrânețe, căutarea vieții fără de moarte – organizându-le dogmatic într-o vizibilitate a timpului și nu a veșniciei. Prin aceasta, el induce autoproducția unei religii fără Dumnezeu, a unei religii în care fiecare este propriul zeu.  

În ciuda succesului ei devastator, „secularizator”, facerea vizibilă a Invizibilului promovată de materialismul religios în construcția identitară a confesiunilor nu este o fatalitate, chiar dacă ea ca mecanism organizațional intern este absconsă, subtilă, maleabilă, contagioasă, adaptabilă pandemic tuturor convingerilor,  admisă fără să fie înțeleasă. Ea nu este o fatalitate pentru că, dincolo de orice considerație teologică, identitatea denominațională corespunde unei forme de libertate spirituală. Instituțiile religioase se supun atât de conștiincios ordinii sau logicii vizibilului, de bună voie. Ele se străduiesc să dobândească vizibilitate în scopul recunoașterii sau în vederea unor beneficii simbolice, emoționale sau materiale pe care și le doresc. În termenii lui Etienne de la Boétie din „Le discours de la servitude volontaire”, am putea spune că instituțiile religioase se află într-o situație de servitudine față de vizibil în detrimentul Invizibilului pentru că este mai confortabilă și performantă o relație cu o instanță materială decât cu imaterialitatea Invizibilului; altfel spus, pentru că au ales și aleg să propună oamenilor în căutare de mântuire confortul de a deveni „neapărat lași și efeminați”. Alegerea, însă, nu este expresia fatalității, ci a libertății. Mai mult decât atât, facerea vizibilă a Invizibilului promovată de materialismul religios în construcția identitară a confesiunilor nu este o fatalitate pentru că această supunere de bună voie este conștientă în condițiile în care, confruntate cu secularizarea masivă a societății, instituțiile religioase deplâng în toate rapoartele, conferințele, comunicările și recensămintele servitutea organizațională sau formalismul impuse de vizibilitate experienței religioase și atacurile pe care aceasta le poartă împotriva dogmelor lor și chiar împotriva sistemelor lor de funcționare. Facerea vizibilă a Invizibilului este în mod esențial o problemă de alegere religioasă.  

Facerea vizibilă a Invizibilului nu este o preocupare a societății. Nu societatea secularizează religia, ci religia secularizează societatea. Societatea este avidă de Invizibil. Succesul enorm al filmelor, al cărților, al jocurilor, al experiențelor care au de a face cu iraționalul, cu spiritualul, cu ezotericul este una dintre cele mai puternice mărturii ale apetitului public pentru Invizibil. Religia, însă, impregnată de materialism răspunde acestei nevoi în mod decalat, cu justificări vizibile ale Invizibilului în ordinul rațiunii, al științei, al faptelor. Justificări față de care societatea este insensibilă și care o lasă cu dorul de Invizibil neîmplinit. Să nu se înșele nimeni, nu din prea mult vizibil, ci din lipsă de Invizibil se secularizează societatea.