Capitalismul spectacolului și imperialismul imaginii: iluzia întâlnirii cu Dumnezeu – Materialismul religios și identitatea confesională (4)
„Teatru pentru a-L întâlni pe Dumnezeu” este motto-ul de pe un site web intitulat „Teatru evanghelic”[1] urmat de primul verset din Psalmul 45: „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: ‚Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!’ Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” Asocierea motto-ului cu textul biblic este un exemplu grăitor de trompe-l’œil recurent care pune în mod simbolic semnul de egalitate între „spectacol” și „cuvânt” pentru a deschide posibilitatea unei intervertiri religioase cu valoare de sacrilegiu a „cuvântului” cu „spectacolul”. Problema acestei intervertiri nu este nouă în lumea religioasă și pune în evidență un demers istoric persistent de uzurpare a statutului „cuvântului”. Împotriva acestui demers, înțeleptul Solomon sfătuia credinciosul care intră în „Casa Domnului” spunându-i „apropie-te mai bine să asculți, decât să aduci jertfa nebunilor, căci ei nu știu că fac rău cu aceasta.” (Eclesiastul 5:1). Iar Pavel nu îi scria lui Timotei să pună în scenă un spectacol pentru ca oamenii să Îl întâlnească pe Hristos, ci pur și simplu să predice Cuvântul: „Te rog fierbinte, (…) propovăduiește Cuvântul” (2Timotei 4:1-2). Intervertirea „cuvântului” cu „spectacolul” este un decisiv și performant, dar extrem de subtil pas în procesele de instaurare a materialismului religios în identitatea denominațională.
În această transhumanță a sensului speranței de la cele nevăzute la cele văzute, spectacolul nu este doar o colecție de imagini, ci, înainte de toate, o relație mediată de imagini, o religie întemeiată pe credința în ceea ce se vede. Pentru că a văzut o carte prin care glonțul nu a trecut, o youtuberiță a crezut într-o zi că poate realiza un clip viral filmându-se trăgând în iubitul ei „protejat” de o carte. Dar în ciuda credinței ei, glonțul a traversat cartea și „buzz”-ul mediatic a fost că l-a ucis pe cel pe care îl iubea. Să nu se aștepte, deci, nimeni ca materialismul religios să lipească pe ușile locașurilor de închinare afișe cu programe spirituale de simplă contemplare a lumii. Evanghelizarea și prozelitismul de orice fel, în cel mai fericit caz, se folosesc de contemplare doar ca pretext sau „produs de apel”. El este folosit ca să producă „buzz”. În ADN-ul identităților denominaționale specificitatea materialismului religios este în raport cu caracterul participativ al spectacolului. Spectacolul religios nu are ca finalitate vizionarea unui tablou animat, ci trăirea acestui tablou până la sacralizarea lui. Cântarea vocală comunitară sau corală, muzica instrumentală, teatrul sau scenetele de tot felul, oratoria, veșmintele preoțești, punerea în scenă cu decorațiuni colorate, flori, tămâie, torțe etc. îmbarcă voința înfăptuirii și mobilizează emoțiile credincioșilor. A crede, în paradigma materialismului religios, înseamnă a asuma patologia senzației, a înfrunta suferința prezenței teribile a lumii în existența umană, a exploata energia radiantă care emană din materie, a trăi paradoxul cotidian al misiunii de a recompune această lume care se descompune sub loviturile violente ale amprentei sensibile cu care o poluează trecerea noastră prin ea.
Căutând să actualizeze marxismul, Guy Debord[2] atestă această realitate atunci când subliniază faptul că „spectacolul păstrează și impune în pseudo-concretul universului său, caracteristicile ideologice ale materialismului (…)” unde chiar și „Latura contemplativă a materialismului vechi care concepe lumea ca o reprezentare și nu ca o activitate – și care în cele din urmă idealizează materia – se realizează în spectacol.” (p. 129-130) Privit din acest unghi, spectacolul ni se prezintă ca o boală a religiei pentru că el are impact direct asupra cuvântului ca expresie a adevărului. Lumea spectacolului este o lume întoarsă invers și „într-o lume întoarsă invers, adevărul este un moment al falsului”. (p. 12) Spectacolul este, prin urmare, o alienare a credinței. El este o piatră de poticnire, o ispită tabu unde sfârșesc majoritatea ghizilor „spirituali” căzuți sub farmecul materialismul religios pentru că „spectacolul este reconstrucția materială a iluziei religioase. Tehnica spectacolului nu risipește norii religioși în care oamenii și-au așezat propriile puteri desprinse de ei: ea doar i-a conectat la o bază pământească. Astfel, viața cea mai pământească devine opacă și irespirabilă. Ea nu mai refulează în Cer, ci își adăpostește la ea acasă recuzarea absolută, paradisul ei eronat. Spectacolul este realizarea tehnică a exilului puterilor umane într-un dincolo; scindarea împlinită în interiorul omului.” (p. 16) Spectacolul se articulează cu materialismului religios prin fragmentarea realității și înlocuirea acesteia cu o unitate falsă formată din imagini, prin modul în care diferite reprezentări vizuale, detașate de contextul și sensul lor original, converg pentru a crea o realitate alternativă. Această realitate falsă, deși pare unificată, este de fapt o denaturare a vieții adevărate. Spectacolul este procesul prin care imaginile, detașându-se de sursa lor originală, de „cuvânt”, devin autonome și ajung să constituie o realitate paralelă, o „inversie concretă a vieții”. În această realitate inversată, ceea ce este viu și autentic este înlocuit cu ceea ce este artificial și înșelător – „minciuna” devine norma. Spectacolul este realitatea inversată în care mișcarea aparentă, imaginile care circulă, reprezintă de fapt doar mișcarea „neviului”. Ideea „mișcării autonome a neviului” este crucială. În spectacol, ceea ce mișcă, ceea ce atrage atenția, nu este viața însăși, ci o formă de existență devitalizată, ruptă de experiența umană reală. Religia spectacolului promovată de materialismul religios ne face să trăim într-o iluzie în care imaginea a înlocuit realitatea cuvântului. Această iluzie este atât de puternică încât reușește chiar să se mintă singură, consolidându-și astfel dominația asupra vieților noastre. Spectacolul, ca sistem de reprezentare, nu este doar o reflectare distorsionată a realității, ci o forță activă care modelează și manipulează percepția noastră asupra lumii.
La fel de grav ca și capitalismul spectacolului – care monetizează fără nici un scrupul iluzia întâlnirii cu Dumnezeu – este imperialismul imaginii pe care îl impune lumii în mod paradoxal materialismul religios. Din punct de vedere teologic, spre deosebire de ceea ce credem sau am putea crede, Dumnezeul biblic nu suportă nici o „monstrație”, nici o „afișare”. Imaginea nu este capabilă să exprime ceva despre Dumnezeu. În cel mai fericit caz, omul, asemenea lui Moise, ar putea să vadă doar „urmele” lui Dumnezeu, după ce a trecut. Relația dintre imagine, vorbire și percepția realității specifică materialismului religios exploatează modul în care realitatea vizibilă, transformată în imagini, devine principala noastră referință spirituală pentru a trăi, însă fără să sublinieze că această realitate este fundamental fictivă. Bazându-se pe aceste imagini pentru a ne ghida viața, materialismul religios se îndepărtează de la gândirea profundă, mulțumindu-se cu o înțelegere superficială a lumii. Jacques Ellul[3] denunță în acest demers devalorizarea discursului creator și fondator, care este totuși esențial pentru existența umană. Religia, obsedată de vizibil, a relegat vorbirea pe o poziție secundară. Acest conflict între vedere (vizibil, imagine) și vorbire (limbaj, comunicare) apare ca o problemă fundamentală a omului religios. Cuvântul, care odată a fost o sursă de creație și fundație pentru umanitate credincioasă, este acum ignorat sau înțeles greșit. Este umilit. Această marginalizare a „cuvântului” este o adevărată criză existențială pentru om. Umilirea cuvântului a produs în inima omului o disociere între ceea ce este el în mod fundamental (creat de vorbire) și ceea ce caută să vadă. Credinciosul preferă să „vadă secretul acestei creații” decât să asculte cuvântul care a stabilit-o. Această preferință pentru vizibil este asociată cu o sete de înțelegere științifică, dar această înțelegere este limitată deoarece se îndepărtează de dimensiunea creativă și fondatoare a vorbirii.
Atât capitalismul spectacolului cât și imperialismul imaginii sunt surse ale iluziei întâlnirii cu Dumnezeu. Prezența lor în conținutul identitar al denominațiunilor este însă una dintre cele mai amăgitoare și misterioase campanii de marketing subliminal ale materialismului religios. Credinciosul vede astăzi mai mult decât oricând în ceea ce crede, dar niciodată nu a avut mai puțin ca azi conștiența că orice credință în ceea ce se vede nu duce la viață, ci la moarte.
[1] https://www.theatreevangelique.com/category/blog/
[2] DEBORD Guy, La Société du Spectacle, Gallimard, Paris, 1992.
[3] ELLUL Jacques, La parole humiliée, Paris, Seuil, 1981.