Imaginea nu este Cuvânt – Materialismul religios și identitatea confesională (3)

Până să nege total diferența dintre cuvânt și imagine, materialismul religios se mulțumește cu spațiul pe care îl poate ocupa în demersurile de punere în evidență a raporturilor cognitive și comunicaționale dintre idee și materie. Acest spațiu se întinde de la proximitatea cuvântului cu materialitatea textului până la comunitatea cognitivă funcțională a cuvântului cu imaginea, trecând bineînțeles prin convertirile cotidiene ale cuvântului în limbaj sau act.

Astfel, materialismul religios exercită o presiune asupra identității confesionale promovând, de exemplu, ideea că iudaismul, creștinismul și islamul cele trei mari religii monoteiste, sunt religii ale cărții, ceea ce este total fals. Atât iudaismul cât și creștinismul sunt religii ale cuvântului. În iudaism Dumnezeu „zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmi 33:9). Pentru creștini „la început era Cuvântul” (Ioan 1:1). În mod fundamental, creștinismul nu este o religie a Cărții și nici a cuvântului scris. „It is written”-ul predicatorilor care vorbesc ridicând biblia în fața ascultătorilor lor fascinați de ce stă scris este emanația unui materialism religios infiltrat în identitatea creștinismului. Fascinația creștină veritabilă se produce în față Cuvântului și nu a textului. Origen, considerat părinte al bisericii din secolul al III-lea, afirma deja că acela care citește numai litera Evangheliei, dar rămâne surd la Cuvânt poate fi comparat cu un hulitor, deoarece Îl reduce pe Dumnezeu la chestiuni materiale. Cu toate acestea, asemenea lui Platon, materialismul religios insistă că ambele, imaginea și cuvântul, sunt reprezentări, în măsura în care fac prezentul reprezentat, una pentru ochi, alta pentru urechi și aceasta, adresându-se întotdeauna cuiva. De pe acest fundament, materialismul religios anunță o triplă emancipare a imaginii prin Cuvânt: a) emancipare morală, deoarece imaginea este mărturie a omului, singura creatură făcută după chipul lui Dumnezeu; b) emancipare teologică, deoarece imaginea transformă Cuvântul în altceva decât un mijloc de comunicare și anume într-o formă de realizare; c) emancipare estetică, deoarece imaginea vorbește simțurilor și consideră umanul într-o manieră holistică, în unitatea sa corporală și spirituală. În plus, materialismul religios instaurează în identitatea confesională insemnele cuvântului ca act, ca faptă. În gândirea materialistă religioasă, cuvântul are totdeauna un scop, o motivație care permite judecarea acțiunilor în funcție de felul cum răspund aceste acțiuni obiectivelor pragmatice urmărite.

Materialismul religios se ostenește să șteargă diferențele dintre cuvânt și imagine tocmai pentru că imaginea nu este cuvânt. În paradigma gândirii religioase cuvântul este programat pentru întrupare, în timp ce imaginea este programată pentru reprezentare. Întrupându-se, cuvântul își asumă condiția umană. Întruparea nu este o simplă metaforă, ci un eveniment istoric și concret în care Cuvântul intră în istoria omenirii într-un mod tangibil. Prin urmare, întruparea nu este doar o revelație, ci și un act de mântuire. Spre deosebire de cuvânt care are ca obiectiv o împlinire, imaginea este programată pentru a face prezent ceva care este absent, fie că este un obiect, o persoană sau o idee. Cuvântul servește o prezență, imaginea este în slujba unei absențe. În al doilea rând, în paradigma religioasă, materialismul trebuie să facă față primordialității cuvântului pentru că el este dătător de viață, în contextul în care imaginea este cea preferată de om pentru că el are conștiența că este muritor. Cuvântul dă viață, imaginea dă doar iluzia vieții. Practica fotografiei post-mortem, de exemplu, nu este numai un fel de a păstra o ultimă amintire vizuală a defunctului, ci și o manieră de a-l pune în scenă pentru a da iluzia vieții și a perpetua astfel prezența iluzorie a decedatului. Această deosebire dintre cuvânt și imagine explică de ce un fim nu poate ține loc de predică. Credincioșii prinși în plasa materialismul religios, preferă însă mai degrabă să vizioneze un film decât să asculte o predică. În al treilea rând, materialismul religios marchează identitatea confesională prin incapacitatea lui de șterge distincția dintre cuvântul ca întemeietor al credinței inteligibile și imagine ca bază a credinței perceptibile. Credința care vine în urma auzirii Cuvântului formulează întrebări. Ea nu numai că nu elimină întrebările, dar chiar le preia și le generează prin însuși dinamismul ei. Din această continuă formulare de întrebări ia naștere convingerea unei Existențe mai mari decât cea a ființei umane, ceea ce unii numesc transcendență. Ia naștere convingerea că un răspuns există, dar că este intim. Credința care vine în urma auzirii din Cuvânt este o călătorie neîncetată de-a lungul căreia viața are grijă să îi pună întrebări credinciosului. Ea este virtualizantă. În opoziție, afiliată materialismului religios, credința care vine prin imagine, din cele văzute, construiește răspunsuri. Ea este actualizantă. Centrată pe percepție ea fabrică pentru spirit o reprezentare sensibilă a obiectelor externe. Ea nu trebuie confundată nici cu credința care rezultă din impresia directă asupra simțurilor, credință întemeiată senzație, nici cu credința prin care ne [re]compunem senzațiile, credință întemeiată pe imaginație.  Credința care vine prin imagine este credința ritualurilor și ceremoniilor religioase, a rugăciunilor programate, a participării la ceremonii, la pelerinaje. Este credința cruciuliței de la gât, a hijabului, a Maicii Tereza, a lăcașurilor de cult, a icoanelor ortodoxe, a statuilor sfinților, a vieții monahale, a legămintelor religioase, a dansurilor rituale, a gospelului și a acțiunilor publice de credință.

Imaginea este străină de „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9). Cuvântul însă descoperă prin intermediul spiritualității, a Duhului, invizibilul, inaudibilul, ininteligibilul: „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (1 Corinteni 2:10) Imaginea închide, cuvântul deschide. Imaginea acoperă, cuvântul dezvăluie. Imaginea nu este Cuvânt.