Braconaj în jurul fructului oprit –  Materialismul religios și identitatea confesională (2)

Între a vedea și a auzi, materialismul religios este un fel de braconaj în jurul fructului oprit. Elementele universale cu care operează religia – dumnezeu sau zei, binele și răul, credința – îi sunt locuri de pasaj clandestin, de trafic, de transformare a ceea ce nu se poate vedea în expresie materială dependentă de forme și conținuturi morale. Cu simplă valoare de ilustrație, iată trei exemple grăitoare.

I

Când este vorba de braconajul de care se face vinovat materialismul în jurul ideii de Dumnezeu, s-ar putea să ne gândim repede la producția universală de chipuri cioplite, la arta făuritoare de locașuri de închinare sau la industria religioasă de îmbrăcăminte sacerdotală de care a beneficiat omenirea din cele mai vechi timpuri și de care mai beneficiază și astăzi ca să dea chip dumnezeirii prin modelarea a tot felul de materiale. Acestea, desigur, sunt forme asumate – bricolaj sau artizanat – de materialism religios și vom reveni asupra lor mai târziu. Dar până la ele, până la legitimarea lor socială, ceea ce face comerț clandestin cu materialitatea în imaginarul denominațional este cea ce justifică în ultimă instanță toate întrebările privind identitatea religioasă.

Braconajul liberului arbitru „de dorit să deschidă ochii”, această transgresare a limitelor originare ale creației, această contrafacere a realității este un adevărat scandal intelectul care face din materialismul religios cel mai rău materialism din câte pot exista. El este obscur, insidios și vicios. El trece neobservat atunci când, de exemplu, un pastor sau un preot îți predică sau îți spune „fie că îți place sau nu, Dumnezeu există!”. El trece neobservat pentru că cel care vorbește astfel vorbește în calitatea nobilă și respectabilă de avocat al lui Dumnezeu și nu contează că această calitate și-o asumă fără ca Dumnezeu să i-o fi cerut. O astfel de pledoarie este însă devastatoare. Ea Îl prezintă pe Dumnezeu ca o amenințare la adresa Duhului. În termenii lui Maurice Zundel „dacă materialismul înseamnă ceva, înseamnă asta: tratarea minții ca pe un lucru. Cel mai rău materialism este acesta: să ne închidă în această cămașă de forță a unei morale în contracurent care ne pune constant în conflict cu noi înșine punându-ne în conflict cu Dumnezeu. De îndată ce moralitatea se prezintă sub această formă, venind din afară, căzând din cer, dintr-un cer situat în spatele stelelor, această morală apare ca o încălcare a demnității umane, iar omul simte nevoia să se apere împotriva acestui fals Dumnezeu. Pentru că adevăratul Dumnezeu este păzitorul și garantul demnității noastre. (Maurice Zundel, Dieu inconnu, in Braises, Editions du Levain, 1986, p. 66-67.) Dumnezeu există prin sine și nu pentru că îi place sau nu îi place materiei însuflețite pe care o numim ființă umană.      

II

Omul, spre deosebire de animale, este creat să comunice cu Dumnezeu și cu semenii săi prin cuvânt ceea ce nu este același lucru cu imaginea. Aici găsim toată problematica eternei tensiuni dintre expresie și reprezentare. Nu este întâmplător faptul că pentru a țese epopeea celor două cetăți – civitas Dei și civitas terrena sau diaboli – Augustin preferă pasaje din Biblie în care se găsește înfățișat un conflict, ceea ce nu este cazul când vorbește despre păcatului originar unde îi vede pe primii părinți încălcând împreună ascultarea cuvenită lui Dumnezeu. Refuzul de a asculta cuvântul și opțiunea ființei umane pentru cunoașterea binelui și răului prin imagine nu îl plonjează însă pe om în mod mecanic, consecutiv și fără scăpare în capcana materialismului religios care condiționează vizualitatea ființei de materialitatea ei. Omul poate să vadă și ceea ce este imaterial. Camil Petrescu în poezia „Ideea” mărturisea: „Eu am văzut idei. / Întâia oară, brusc, fără să ştiu, / De dincolo de lucruri am văzut ideea”. Iar în Biblie stă scris: Ți s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8) Imaterialitatea binelui și a răului nu este sinonimă cu o inextricabilă condamnare a omului la închidere în materialism religios. El devine însă prada braconajului intelectual practicat de materialismului religios atunci când construiește imagini, asemenea lui Augustin, pentru a pune în scenă conflictul dintre bine și rău de genul: „Tot cerul părea în agitație. Îngerii au fost aranjați în companii având în fruntea lor câte un înger care îi comanda. Toți îngerii erau agitați. Satana aducea insinuări împotriva stăpânirii lui Dumnezeu, dorind să se înalțe pe sine și nevrând să se supună autorității lui İsus. Unii dintre îngeri simpatizau cu Satana în răzvrătirea sa, iar alții susțineau cu putere onoarea și înțelepciunea lui Dumnezeu în a-İ da autoritate Fiului Său. Și a fost ceartă între îngeri.” (E.G White, The Great Controversy between Christ and His Angels and Satan and His Angels, Battle Creek, Mich, Published By James White, 1858 p. 17-18.) Distorsiunea introdusă în cunoașterea binelui și a răului de către acest tip insidios de materialism religios prin punerea în scenă a opoziției dintre cele două realități imateriale este însă deosebit de performantă pentru condiționarea activismului religios și politic. Toate punerile în scenă ale conflictului dintre bine și rău manipulează materia corporală și vizează modelarea ei morală prin atașarea spirituală la forme sociale. Materialismul religios nu urmărește atingerea idealului moral imaterial, dragostea. Imaterialitatea mântuirii este incompatibilă cu materialismul religios.

III

Același braconaj camuflat la umbra arborelui cu fructe interzise alimentează piețele confesiunilor religioase cu destabilizări seducătoare ale credinței. Pentru a infuza materie în imaterialitatea credinței, una dintre cela mai perfide căi este cea a comparației active cu știința până la legitimarea Cuvântului pe baza probelor. Ceea ce există tocmai în virtutea absentei vizibilității ființei este admis ca fiind adevărat pentru că a putut sau poate fi văzut. Arheologia biblică este, de exemplu, unul dintre aceste momente de braconaj perpetuat de materialismului religios împotriva credinței până la aneantizarea ei. Ajunge doar să observăm că în retorica promotorilor arheologiei biblice materialismul religios subordonează credința probelor materiale: „Putem afirma categoric că nicio descoperire arheologică nu a contrazis vreodată o referință biblică. Au fost făcute un număr mare de descoperiri arheologice care confirmă afirmațiile istorice făcute în Biblie, atât în ​​linii mari, cât și în cele mai mici detalii.” (Nelson Glueck, Rivers in the Desert: A History of the Negev, 1959, p. 31). Pentru că avem probe materiale, de ce mai avem nevoie de credință? A avea probe este o expresie a inutilității credinței. Pentru credință, știința nu poate servi drept bază sau grilă de validare. Credința nu este consecutivă unor dovezi asemenea științei care validează concepte pe bază de probe tangibile. Cu toate acestea, materialismul religios organizează credința în jurul materialității obiectelor, corpurilor și relațiilor sociale. Astfel, atunci când o confesiune exhibă o dovadă a credinței, o face în sensul documentării unei doctrine printr-un dispozitiv material presupus a reprezenta, a face vizibilă imaterialitatea credinței.