Materialismul religios și identitatea confesională (1)
Despre ce vorbim
Materialismul este un fel de a gândi lumea care se caracterizează prin faptul că respinge realitatea ordinului spiritual admițând doar materia ca unica realitate. Chiar dacă a apărut abia în secolul al XVIII-lea, cuvântul „materialism” este însă folosit și cu referință la filosofii anterioare apariției cuvântului. Astfel, sunt considerate ca fiind materialiste filosofiile antice ale primilor atomiști Leucip și Democrit, cea a lui Epicur pentru care chiar și sufletul este material sau cea a stoicilor care considerau că tot ceea ce este real nu poate fi decât corporal, Dumnezeu fiind suflare în flăcări. Pe fondul estompării relative a puterii religioase, în epoca iluminismului, materialismul s-a dezvoltat în principal cu La Mettrie care refuză dualismul cartezian păstrând însă mecanismul său care îi permite să gândească omul ca o mașinărie, cu Diderot, Helvetius sau Holbach. În secolul al XIX-lea, materialismul, deși condamnat de Comte, își atribuie adjectivul de „științific”. Tot în aceasta perioadă, Marx și discipolii săi au dezvoltat împotriva idealismului lui Hegel, un materialism „dialectic” și „istoric” care postulează că lupta de clasă pentru posesia mijloacelor de producție este forța motrice a istoriei, iar ideile unei anumite epoci sunt considerate ca fiind cele ale clasei care posedă mijloacele și care domină.
Materialismul religios este, la prima vedere, o manieră paradoxală de a vedea lumea deoarece îmbină două noțiuni în principiu opuse: materialismul, care subliniază importanța obiectelor materiale și a lumii fizice, și religia, care se concentrează în general pe aspectele spirituale și transcendente ale vieții. Mai exact, materialismul religios subliniază relația dintre credințele religioase și lumea materială, remarcând importanța acordată de credincioși, dar și de necredincioși obiectelor fizice și ritualurilor tangibile în practica religiei. Este un curent de gândire a lumii nu numai larg, dar și complex, care consideră modul în care oamenii își trăiesc și își practică credința în lumea materială. El acoperă atât filosofii care văd credințele religioase ca expresii ale realităților sociale și economice materiale, mai degrabă decât ca adevăruri transcendentale, cât și teologii care nu neagă existența dimensiunii spirituale, dar care insistă că experiențele și practicile religioase trebuie să aibă manifestări concrete, materiale cum ar fi relicvele, obiectele sacre, ceremoniile liturgice, ofrandele materiale etc.
În universul gândirilor materialiste, „materialismul religios” este acea direcție care promovează ideea „credinței perceptive” și anume credința că noi vedem chiar lucrurile în sine. Despre această credință Merleau-Ponty scria: „Vedem lucrurile în sine, lumea este ceea ce vedem: formulele de acest fel exprimă o credință comună omului obișnuit și filosofului de îndată ce își deschide ochii, ele se referă la un fundament profund al „opiniilor” mute implicate în viețile noastre. Dar această credință este ciudată prin aceea că, dacă încercăm să o articulăm ca teză sau afirmație, dacă ne întrebăm ce suntem, ce este a vedea și ce este lucru sau lume, intrăm într-un labirint de dificultăți și contradicții.” (Maurice Merleau-Ponty, Le Visible et l’Invisible, Gallimard, 1964, p. 21) Terenul acesta de dificultăți și contradicții are însă calitatea intrinsecă de a reuni în același loc, adică în materialism, atât pe sceptici cât și pe cei care cred. Un sceptic, asemenea lui Toma, crede doar ceea ce vede. Materialitatea corporală, existenta sensibilă, vizibilă a lui Isus Hristos este fundamentul credinței lui în Hristos. Un credincios, în schimb, asemenea ucenicilor care în zorii zilei L-au văzut pe Isus mergând pe mare, vede doar ceea ce crede: „Când L-au văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au țipat, 50 pentru că toți L-au văzut și s-au înspăimântat.” (Matei 6:45,50) Materialitatea fantomelor în care cred, în cazul acesta, este fundamentul credinței ucenicilor – ce ceea ce văd.
Problema cea mare a materialismului religios este că, prin definiție, credința există numai în absența vederii. Credința fuge de materialitatea imaginii. Ea se refugiază în auz, în auzirea cuvântului lipsit de materialitate. Pavel scria romanilor: „credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).